Bine ai venit! Aceasta este o "parcare pentru ganduri"
Nu se plateste taxa, nici de stationare, nici de oprire.

luni, 14 decembrie 2015

As vrea sa fug de mine...cu mine...

Stii sentimentul acela cand iti vine sa fugi de tine, asa cum esti acum? Daca nu l-ai incercat pana acum, sper sa nu fi nevoit sa-l simti. Eu am momente in care vreau sa fug de mine, cu mine, doar eu, departe. Parca uneori simt ca trebuie sa multumesc atat de multa lume incat ma simt extrem de epuizata. E ca si cum nu pot sa nu raspund la telefon daca nu vreau, e ca si cum trebuie sa rostesc cuvintele corect, ca sa nu se supere mama ca nu am zis pe tonul pe care si-l dorea. Prea multe voci, prea multe presiuni, prea mult "doar eu" peste tot. Si tot eu trebuie sa fie cea care aduce zambetul, bunadispozitia, care iarta, uita, care primeste cu bratele deschise totul, indiferent despre ce e vorba si cand. 
De cand ma stiu tot asa am fost. Acum parca mi-am consumat resursele. Acum cu atat mai mult cu cat e si Nicoleta in viata mea. Are momente cand imi pun rabdarea la incercare, nu pentru ca vrea, ci pentru ca asa e viata de copil: distractiva. Eu insa nu consider ca e distractiv ce face ea tot timpul. 
De cand s-a nascut doar eu m-am trezit sa o schimb, sa o linistesc. De hranit tot eu, ca cine, doar eu eram responsabila cu producerea laptelui matern. Cateodata mi-as fi dorit sa mai dorit inca 5 minute. Cateodata si acum imi doresc sa mai dorm inca 5 minute, sa ma intind pentru 5 minute, sa nu fac nimic pentru 5 minute. Pot sa fac acest lucru cand sunt cu ea si ea doarme, in rest sunt mereu in miscare.
Si nu e placut deloc. Uneori si eu o iau razna, ca doar sunt om, pana la urma. Si parca atunci imi vine sa las totul si sa plec departe de tot ce am. Si stii care e culmea? Nimeni nu ma intelege. Toti spun ca doar si eu au avut copii, altii ca ma inteleg, dar ca totusi tabieturile lor sunt mai importante si uite asa  trebuie sa recurg la metode proprii prin care sa ma sustin emotional. 
Devine tot mai dificil, mai ales cand tot eu trebuie sa zambesc, sa uit ca nevoile mele nu sunt prioritare niciodata. Sunt momente cand ma intreb daca cineva m-a inchis intr-o bula si ma testeaza. cateodata cred ca ma voi trezi  a doua zi si totul va fi diferit. A doua zi nu se schimba decat ziua, ora mea de trezire e la fel. Eu uneori am o bucurie interioara pe care pur si simplu o traiesc singura. Nu de alta, insa in acel moment toti le au pe ale lor si parca sunt gata sa-mi calce pe traire, asa ca prefer sa le am doar pentru mine, ca sa nu le pierd.
Uneori simt ca am nevoie de spatiu. Insa nu acel spatiu inteles gresit, de genul: "sa-mi las fata la parinti" si sa plec departe cu sotul meu. AM nevoie de spatiu prin care eu sa fiu completata, eventual uneori sa nu fiu nevoita sa spun de 15000 de ori acelasi lucru, sa mi se spuna ca s-a inteles, insa in urmatoarea secunda sa aflu ca am vorbit chiar degeaba sau ca nu m-am auzit decat eu, de parca am vorbit pentru mine.
Uneori am impresia ca am facut acest copil doar pentru mine sau ca e doar datoria mea sa am grija de el in fiecare minut, indiferent ca sunt intr-o incapere cu alti 8 oameni care pot sa arunce o privire asupra Nicoletei. Mi-am asumat normal responsabilitatea, dar uneori nu as vrea sa ma simt tot singura chiar si cu alti oameni langa mine, de parca ar fi niste statuete. Exact acesta e "feelingul". Si crede-ma ca nu e deloc placut. Multe am strans si cred ca nu ma voi opri aici, insa incerc sa-mi gasesc calmul, sensul.
Stii ce am constatat? Atunci cand sunt cu Nico, doar noi doua, unde am fi si cu altii in alte situatii lucrurile merg brici. Ea e linistita, eu calma. Cand deja suntem mai multi incepe agitatia. Si acum intreb: e ceva iesit din comun ca Nico vrea sa fie mereu cu mine? Ca atunci cand vrea sa doarma ma cauta? Pai cine a schimbat-o, culcat-o, plimbat-o toata ziua? Si atunci de ce sa mira cei din jur de aceasta dependenta? Sa fim realisti. Eu nu-mi fac probleme. Imi fac probleme pentru cei din jur care insista ca e prea mare depedenta.
 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu