Acasa-locul unde ma simt in siguranta!

"Acasa" e sigur locul unde ma simt relaxata, unde uit de numarul imens de oameni "ciudati", "rautaciosi", "certareti" care mi-au colorat ziua. Uneori nu stiu cum sa alerg mai repede spre casa, fie ca sunt pe tocuri sau in adidasi. De la usa simt cum creierul meu se relaxeaza, cum inima incepe sa se linisteasca, cum creierul pompeaza fericire in tot corpul meu. Simt o atat de mare usurare, incat daca as putea m-as baricada in casa. 

Ca si mama relaxarea e destul de limitata, cand puiul de om e tot pe langa tine. Atentia ta e toate indreptatea spre el si totusi am partea si eu de bucatica mea de relaxare atunci cand cea mica doarme. Atunci recunosc ca nu stiu cum sa le fac pe toate. Nici nu stiu cu ce sa incep: sa deschid repede multitudinea de episoade din serialele preferate, sa fug repede sa dau drumul la apa in cada si sa arunc o galeata de sare de mare, sa fug repede sa deschid laptopul, sa fug  dupa casti, ca totusi trebuie sa fiu pe "silent", sa pornesc cuptorul, sa deschid frigiderul sa iau ingredientele mentionate la prima reteta de delicatesa "dulcegareasca" si sa le combin cu cea mai mare bucurie, sa stau in pat?

Evident ca nu le pot face pe toate in aceeasi zi, dar pe rand tot reusesc sa le cuprind intr-un an. Recunosc ca inca nu am apucat sa parcurg nici macar un episod in serialele mele preferate, pentru ca ma gandesc ca totusi in 40 de minute pot face o baie, pot sa scriu cate ceva, pot sa mai ascult o muzica si asa se face ca am strans iar serii intregi, pe care habar n-am cand o sa le vad, dar sigur in viata aceasta si sigur acasa, stand tolanita in pat, sub plapuma, tocmai atunci cand frigul ingheata tot ce e in jur.

Recunosc ca pe vremea cand nu eram mamica, relaxarea mea incepea de fiecare data cand intram in casa cu o portie mare de decibeli la boxele din camera. Muzica ma inveseleste, ma linisteste, ma ajuta sa ma calmez, sa ma relaxez, sa ma concentrez. Si daca si asculta la volum ridicat, placerea urechilor e si mai mare. 

Visez sa stau cu orele in oglinda si sa testez diferitele lectii de make-up sau de hair-style pe care le urmaresc in surdina noaptea sau dimineata foarte devreme. Pentru ca da, acasa e permis orice si pentru ca acasa poti experimenta orice fara ca cineva sa te corecteze. Acasa te corecteaza doar oglinda, vazul tau si evident servetele demachiante. Eventual apa, samponul sau o alta nuanta de vopsea. Depinde cat de departe te-ai lasat dusa de val. Si mie mi s-a intamplat uneori. 

Cel mai mult imi place sa ascult muzica, sa scriu, sa ma bucura de linistea mea interioara pe care mi-o ofera sentimentul de "acasa". 

Acasa e sigur locul unde te simti cu adevarat in siguranta, chiar si cu portile deschise. Apropo de portile deschise, se anunta un eveniment mare si care va fi cu siguranta extrem de reusit. Detalii gasesti pe https://www.stona.ro/ si pe https://www.stona.ro/stor/campaign/invitatie_stona/

Numai mama sa nu fii!

Schimbarea din viata noastra, gradinita, ne da mari batai de cap. Ca orice parinte care isi face temele dinainte am citit, am discutat cu alti parinti, aceasta problema care nu credeam ca pentru noi va deveni dureroasa: adaptarea la gradinita. Evident ca am incercat toate metodele sau aproape toate, mi-a mai ramas doar cea in care eu sunt cea care o ia pe Nico de la gradi si nu o mai duce dimineata. Sarcina aceasta ii va reveni sotului meu. M-am gandit ca poate asa se va desprinde mai usor, pentru ca de mine se desprinde atat de greu incat pur si simplu plec de acolo cu inima stransa, cu ochii in lacrimi, cand o las pe ea implorandu-ma sa nu plec, sa stau cu ea. Si nu se numeste "mamoasa", se numeste doar un copil care se loveste de un mediu nou unde se adapteaza cu greu, daca se va adapta... asta ramane de vazut si asta voi urmari in urmatoarele saptamani. Nu vreau sa-mi traumatizez copilul. A ajuns sa nu-i mai faca placere sa se intalneasca cu copii, a ajuns sa nu mai intrebe de acei copii cu care de abia astepta sa se intalneasca. Pentru mine acest lucru e un mare semn de intrebare, daca nu cumva se va inchide in ea, daca nu cumva adaptarea aceasta la un nou mediu ii va aduce mai multe neplaceri, decat bucurie.

Asa cum ziceam voi testa si ultima portita: sa mearga cu tatal ei dimineata la gradinita. Poate ii va fi mai usor. Daca nici asa nu va functiona, iar ea va implini "2 luni de gradinita" cred ca ma voi gandi la o alta solutie in afara de gradinita de stat. 

Citeam de internet de tot felul de gradinite private in Bucuresti, unde mama poate sa stea cel putin pe hol in primele saptamani, in asa fel incat copilul sa-si ia doza de imbratisare de care duce atata lipsa la gradinita, evident vorbeste de imbratisarea mamei. 

Mi se pare ca trecerea aceasta la gradinita e ca o prapastie pentru copii. Nu e de mirare sa se simta abandonati. Si eu m-as simti la fel. Mi s-ar parea normal ca in primele saptamani de viata copiii sa mai poate interactiona cu mama lor macar cateva minute in intervalul in care stau acolo.

Sunt trista, suparata, gandita. Si nu pentru ca Nico nu se va putea adapta, ci pentru ca sufera, pentru ca se trezeste noaptea si-mi spune sa nu o duc la gradinita, pentru ca se uita in ochii mei si ma roaga din suflet sa nu o duc, pentru ca imi spune in timpul zilei extrem de des ca nu vrea la gradinita.

Pentru mine inseamna ca ceva nu e in regula si inseamna ca va trebui sa nu ignor tristetea puiului meu de om.

Gradinita, bat-o vina!

Capitolul nou din viata noastra, gradinita a luat o pauza saptamana trecuta cand cea mica a fost racita. Saptamana aceasta am revenit, insa cu o mai mare groaza, cu mult mai multe lacrimi si cu multa tristete in sufletul meu. Nu mi-e deloc usor sa-mi las copilul plangand, vazandu-l cum ma implora sa nu plec si uitandu-ma tot timpul la ceas, asteptand sa se faca ora in care pot sa o iau din nou acasa. Oricat ii povestesc de gradinita, de lucrurile frumoase care se intampla acolo, de copii, nimic nu o determina sa-si doreasca sa mearga acolo. Si tocmai ea, cel mai sociabil copil din lume! Probabil ca va veni si momentul cand nu va mai plange atat de tare, cand nu ma va mai implora atat de puternic. E inimaginabil de greu pentru mine. O las acolo plangand, ies si evident ca plang si eu. Si apoi ma tot uit la ora si astept sa merg dupa ea. Mi-e greu sa ma gandesc la altceva, sa ma relaxez cand stiu ca ea e incordata si trista.  Si mai ales un copil ca ea, care zambeste toata ziua, cel putin zambea. Cand ajunge la gradinita sa panicheaza, nu mai raspunde la nimic, nu vreau decat sa raman cu ea.
Stiu ca lumea ei nu mai e doar lumea mea sau ca lumea ei a adus alt teritoriu, alti oameni. Nici mie nu mi-ar fi deloc usor. Daca stam sa ne gandim cam asa ne simtim si noi la un job nou pe care poate ca nu-l agreem. Unii fumeaza, altii vorbesc la telefon, altii iau ceva calmante, altii isi rod unghiile. Copiii se exteriorizeaza plangand. Si plangand sigur elimini furia, frica.
Nimic nu pare sa conteze acolo. Si ea numara timpul ramas pana ne reintalnim. Stiu acest lucru de la educatoare.  Nu am de gand sa ignor trairile celei mici si nici sa le generalizez, ca doar "asa fac toti copiii". Eu am doar un copil, nu ma intereseaza cum fac altii, eu ii urmaresc trairile la cea mica si ea e cea mai importanta pentru mine.

Toamna vine intotdeaua cu Super Blog!

Niciodata nu am adorat toamna, insa de ceva timp am un motiv pentru care sa o astept cu mare drag: competitia Super Blog. Printre toate treburile de la job, de acasa, toata treaba de mamica, imi face placere sa ma relaxez punandu-mi la contributia imaginatia, invaluite in magia cuvintelor si toate sa le parchez pe blog. Asa ca iata-ma si anul acesta: imi anunt prezenta la startul SuperBlog 2016, evident cu drag, cu o curiozitate specifica copiilor si cu mult entuziasm.

E timpul sa ne duelam in cuvinte si imaginatie! 

O noua etapa: gradinita!

O nouta etapa din viata noastra a inceput de ieri. De ieri cea mica este la gradinita. I-am tot povestit despre gradinita, ca se va juca, va manca, va dormi. Am zis ca o voi luat incet, iar in prima luna o voi duce jumatate din zi. Ieri dimineata ne-am imbracat,am pregatit ghiozdanul cu hainute si am plecat spre locul de distractie. Totul parea sa fie perfect, noutatea nu o speria pe Nicoleta a mea. Cand insa am ajuns, iar cativa copii au inceput sa planga dupa mami si tati, si mie au inceput sa-mi curga lacrimile, iar Nico s-a speriat. Am stat cu ea pret de cateva minute cat sa o mai strang in brate, apoi am plecat. Am plecat cu o teama, speriata de noutatea din viata fiicei mele. Niciodata pana acum nu s-a intamplat sa stau ore departe de ea si sa nu stiu ce a mancat, care e starea ei generala. Ieri insa a trebuit practic sa-mi pun intrebari despre ea. Vroiam sa gasesc cele mai bune raspunsuri. Aveam stomacul cat un sambure de visina. La ora 13 ne-am reintors dupa ea. Muncau. Una dintre ingrijitoare a crezut ca daca ii spune ca am venit, va manca repede tot. Asa ceva nu tine lapitica mea. Ea oricum manca doar cat doreste. Problema a fost ca era la masa cu cei mici si nu reusea sa plece de la masa. A inceput sa planga. Ea vroia la mami. Mi-au dat si mie lacrimile. Eu vedea putin prin geamul de la usa. Ea nu va vedea. Cand insa a fost luata de la masa,a fugit spre usa. Educatoarea a intrebat-o: "Nicoleta ce faci?" La care cea mica  foarte hotatarata: " eu plec". A fost asa de dulce. :))

Azi cand am mers dupa ea am aflat ca a reusit sa plece de cateva ori. A adus-o directoarea inapoi, care avea biroul pe acelasi palier la cateva usi distanta. Mi-a si spus educatoarea: " doamna azi a plecat de cateva ori". Si eu cam ce trebuia sa fac? Ma gandeam eu in sinea mea. Mi-am gasit si azi copilul plangand. Ce sa zic ca e normal? Da, si eu am plans fara sa ma vada cineva. E ceva nou pentru noi. Niciodata nu am stat ore departe una de alta, fara ca macar sa ne auzim la telefon.

E greu pentru ea. E trista, e suparata. Azi-dimineata a vrut sa stea doar la mine in brate. II spuneam si azi dimineata ca va merge din nou sa se joace cu copiii, sa manance, apoi eu merg din nou dupa ea. M-a asigurat ca va merge la gradinita, dar eu nu trebuie sa plec. Eu trebuie sa raman cu ea sa ma joc in casuta. Cum nu as fi ramas? Am avut si azi inima stransa, strangulata. Da, stiu nu e primul copil care merge la gradinita. Asa si? Copilul meu e al meu si daca altii ignora semnele, eu, nu. Nu vreau sa mergem plangand la gradinita. Nu vreau ca zambetul magic al copilului meu sa dispara. Vreau sa zambeasca la fel ca pana acum: larg si fara piedici!

Fiecare fila din povestea de viata a fiicei mele!

E o adevarata aventura sa ai un copil la 3 ani! Intrebarile nu contesc sa apara:" dar de ce? dar unde merge tanti? Dar ce a spus? dar de ce, dar de ce?" Si atunci chiar trebuie sa te intreci in a oferi cele mai bune raspunsuri pentru un copil de 3 ani. Adica, "Nico nu mai lovi ca e din plastic, nu e din.." :)) tare, nu? Ce e ala plastic? Eu intotdeauna cand ma pregatesc sa-i ofer cate un raspuns analizez inainte ca sa vad daca si intelege ce ii spun. 

Ce sa mai zic de personalitate! E extrem de hotarata cea mica. Pana la urma am stabilit ca ea e sefa, inca de cand s-a nascut. Am avut si zile cand imi venea sa fug macar o ora de acasa. Dar nu, nu am putut. Recunosc ca mi-as fi dorit o gura de aer. Mersul afara inseamna fuga, joaca, topogan, copii si daca vreau sa facem un pic si din ce imi doresc eu, trebuie sa o obosesc bine inainte pe cea mica ca sa nu opuna rezistanta la propunerile mele. :)) Rezistenta in vorbire. Oh da, si ce categorica e! Si da, nu are decat 3 ani. E extrem de iubareata, stie sa-si ceara scuze cand greseste si o face pentru ca simte. La un copil de 3 ani nu exista compromis sau lucruri false. La ea e clar: daca nu-i place, nu-i place. Stiu ca daca vreau cu adevarat sa aflu daca imi sta bine cu un anumite obiect, pe ea trebuie sa o iau cu mine. Ea e cea mai sincera persoana din lume! Ea e si cea mai iubita persoana din lume!

O ador cu toate iesirile ei de oboseala, de neputinta datorita varstei, cu toate nebuniile ei. O ador si nu as putea sa mai iubesc vreodata vreun copil asa cum o iubesc pe ea. Acesta este si motivul pentru care ma opresc la doar un copil al meu. Nu sunt capabila sa iubesc cu aceeasi intensitate pe inca cineva. 

M-am tot intrebat de ce nu-mi mai doresc inca un copil, pe langa toata nebunia de a fi insarcinata, pe langa tot nesomnul si tot ce inseamna sa fii mama. Nu as vrea sa o ignor pe cea mica, care va fi cea mare. Inevitabil pe unul dintre copii il ignori. Mamele nu au cum sa recunoasca acest lucru. Nici nu o vor face, dar asa e. Uita-te in jur! O sa vezi ca cel mare sufera de lipsa de atentie, cel mic primeste maxima atentie si acolo se rupe ceva. Ei bine, eu nu vreau sa fac acest lucru cu buna stiinta. Pur si simplu nu e pentru mine. Eu iubesc cu daruire, nu pot sa impart si nici nu vreau.

Ma vad pe mine, sora mai mare, care mereu a trebuit sa ma gandesc ca am un frate mai mic, tot timpul a trebuit si trebuie si acum sa o impac pe mama la gandul ca am un frate. Si nu vreau ca pitica mea sa simta ce am simtit eu din acest punct de vedere si ce inca mai simt. 

Cand aud ca e "asa frumos ca sunt doi si se joaca" sau "vor creste mari si se vor avea unul pe altul" si cate si mai cate. Nimic nu e adevarat. Exista locuri de joaca si prieteni pentru....joaca, iar cand vor fi mari cei doi, trei vor fi fiecare cu viata lor, cine stie prin ce colturi de lume si cine stie daca isi vor vorbi vreodata. Asa ca tertipurile de genul nu sunt pentru mine. Asa ca traiesc o adevarata poveste de basm cu printese, cu lupi cu lacrimi, zambete, cu o multime de curiozitati, cu de toate. E cea mai frumoasa poveste de pana acum si imi place fiecare fila care se scrie zilnic din povestea de viata a fiicei mele!

Deja am 3 copii!

A trecut ceva vreme de la ultima mea postare legata de pitica mea. Iata ca intre timp s-au facut 3 ani de cand se trezeste zi de zi langa mine. A trecut si Untold-ul pe langa mine, pentru ca anul acesta l-am zarit doar de la distanta.
Pitica mea e tot mai constienta de lumea din jurul ei. Ma uimeste cu gandirea ei, cu raspunsurile pe care mi le ofera. Sunt cateva care imi stau in minte, una chiar de azi.
Statea noi in pat, ne pregateam de somnul de dupa-amiaza, doar ea, statea sa-i fac masaj pe spate si pe manute, povestea si la un moment dat:
- Mami, uite, tanti aceasta e tale supalata.
- Care tanti, tu, Nico?
- Uite tu mami, tanti aceasta. ( Se referea la ingerasul de pe imprimeul asternuturilor de pat)
- Tu, Nico de ce crezi ca tanti e suparata?
- Mami, cred ca sigul o dol picioarele, uita-te la ea cum sta si uita-te la privilea ei.

M-a socat cu raspunsurile ei. Pur si simplu nu-mi venea sa cred ca un copil de 3 ani poate sa faca astfel de remarci.
Inca o povestire draguta de tot. Zilele trecute, noi, doua prin casa, eu faceam curatenie, ea dupa mine, ca intotdeauan ma ajuta.
Eram pe holul dinspre baie.
- Uite mami, peletele ( peretele) are bubita.
- Of tu, Nico. Oare ce a patit?
- Cred ca s-a lovit. II face Nico draga, draga, il mangaie si ii trece.( Nu doar ca a zis, dar a si facut)

Acestea sunt doar doua evenimente recente de care imi aduc aminte. In ultima vreme au tot fost cateva.
Cea mai tare experienta a fost la pescuit. I-a placut la nebunie. A inteles foarte repede care e mecanismul. A avut extrem de multa rabdare si chiar a prins si pesti. De atunci tot vorbeste de cum a prins ea peste si a inceput sa repeta experienta in casa. Cum? A improvizat. Are un balon din acela mare cu Mikey Mouse umflat cu heliu. Prinde de coada balonul, arunca spre cobor si zice ca asteapta pestele sa ii bage pluta in apa :)) Pitica mea e deja experta. De abia astept sa repetam experienta in acest weekend.
De ziua ei, am completat cu fratele meu si asa ca pitica mea s-a trezit cu doua broaste testoase de acvariu acasa. Indragea broastele dupa ce se jucase la mama acasa cu alta pereche de broaste testoase.
In ziua cand le-a primit a fost mare agitatie in jur si nu a apucat sa se joace cu ele asa cum s-ar fi jucat daca le-ar fi primit intr-o zi normala.
Ei bine, insa de a doua zi a inceput dragosteala broastelor. LE schimbam apa impreuna, le dam de mancare, le punem pe jos sa umble. Ma simt de parca acuma am 3 copii. :))
Adevarul e ca-mi plac broscutele si Nico in raport cu broscutele. Le spunem "buna-dmineata" la broscute, "noapte-buna". Sunt parte din familia noastra. Si ele sunt tare prietenoase, desi in primele 2 zile au fost cam speriate. Ca pana la urma si noi am fi speriati intr-o familie noua. S-au adaptat rapid noile membre ale familiei.
Evident ca e copil mic si inca nu stie cum trebuie sa se comporte cu un animalut, asa ca se face ca broastele au insula lor in acvariu, ca da, ele pot sa aiba inca de cand se nasc propria insula. EI bine, Nico le mai pun pe insula si le impinge usor in jos spre apa, zice ca sunt pe "topotogan" , cum zice ea. :)))
Multe aventuri frumoase am avut impreuna si vom avea, sanatosi sa fim! Si acum piesa care Nico o indrageste tare de tot. Cand a auzit-o prima data, era in bucatarie. A fugit rapid in camera la mine: " mami, cine canta? " La capitolul muzica stie tot ce se difuzeaza pe mtv hits, dance. Adica tot ce nu e romanesc.
Piesa cu pricina este...