De ce e atat de greu?

 Tot nu-mi vine sa cred ca mama nu mai e,ca nu o mai pot strange in brate...nu stiu cat imi va lua sa pot sa vorbesc cu ea,oriunde,ca ai cum ar fi mereu cu mine... probabil ca nu sunt facuta pentru asta...si chiar daca pot sa merg sa-i pun o floare,psihic nu pot...eu numesc acel loc:” gradina lui mama”. Si mereu voi spune asa. Mama nu e acolo,mama e acasa. 

Nu stiu cum reusesc altii,cum pot,insa eu nu pot,nu inca si nici nu stiu un anume timp pentru acest lucru...

Copiii sunt speciali! Au simturi incredibile,protejeaza,spun o vorba din tot sufletul fix cand ai nevoie; iti ofera o imbratisare cand simti ca te prabusesti,iti spun “ te iubesc” din tot sufletul si il simti pana in calcaie. Poate nu totii copiii sunt asa,insa asa e copilul meu. Si e un copil minunat! “Mami,stiu ca ti-e dor de Vika,dar noi acum trebuie sa avem grija de Luci! Plus ca Vika e cu noi,oriunde!” Cam asa spune ea...
Pentru ea,mama ( Vika, cum i-a spus de cand era micuta) trebuie sa vina acasa...ea vorbeste la prezent de mama,iar lumanarea aprinsa pt mama,mereu e de partea celor vii...si acum inca ii trimite la mama mesaje pe telefon,desi stie adevarul...pt ea mama e tot cu tata acasa...cu siguranta ca asa e! 
Nu stiu cum voi simti primavara,cum voi simti ziua mamei cand stiu ca nu ii pot vedea sau macar auzi bucuria in voce,cand va primi martisorul din partea noastra,a fetelor ei...e greu sa trec peste fiecare eveniment,fara ea...va fi o vara ciudata,sa mergem la pescuit fara ea,prima zi de nastere a lui tata,fara ea...fara sa vreau toate imi vin in cap si pionul central,nu e aici sa tina echipa unita... nu exista ceva care sa fac,sa privesc,sa imbrac,sa miros,sa gust,sa prepar,fara sa nu fie in gandurile mele...nici acum nu-mi vine sa cred ca nu mai e aici...eu inca astept sa se intoarca...pentru ea voi fi mereu copil,iar ea pentru mine va fi mama mea...cea mai buna prietena,omul care imi dadea forta,incredere...
De ce trebuie sa fie asa de greu? De ce viata nu poate fi doar frumoasa? De ce e nevoie de atata suferinta? 

Am pierdut acea forta...

 Mi-am dat seama de ceva: acea protectie pe care o simteam cand mama era fizic aici,nu o mai simt...chiar daca de multi ani era invers. Faptul ca era aici ma ajuta sa simt ca sunt puternica. Stiam ca cineva are grija de tata,desi in ultimul an a fost cam invers,dar ii stiam impreuna...chiar daca au avut multe momente cand au avut divergente...pl

Acum am sufletul in multe locuri...imi fac griji pt tata,desi vorbesc cu el,ma vad cu el,ma asigur ca merge inainte si ca nu se lasa...
Sunt multe momente cand nu pot sa cred ca mama nu mai este aici...uneori mi se pare doar un vis si tot imi zic ca mai este putin si vine acasa...
E ceva ce nu pot explica...e acel gol care imi da fiori si care ma face sa-mi fie frica,asa din senin...
Mama a avut o copilarie grea...parintii ei au divortat si a suferit mult...tot timpul vorbea despre asta...e si unul dintre motivele pt care a incercat sa tina familia unita,desi si ei ii venea sa renunte uneori...diferenta dintre ea si sora ei e de 7 ani,asa ca aveau cu totul alte tangente...plus ca mama a ramas cu bunica si pana la un moment dat erau doar ele doua...tot timpul mama a protejat-o pe bunica...a suferit foarte mult cand aceasta a murit...probabil ca acum e fericita ca e cu parintii ei...
Ai mei au avut o viata de familie grea...s-au casatorit,la 25 de ani m-au avut pe mine...inainte insa mama pierdu-se o sarcina...A reusit sa treaca peste,cu siguranta ca nu i-a fost deloc usor...mama lui de sange si rh, ca tot el a fost de vina si atunci!
Revenind la ai mei,toti au intervenit in relatia lor:parintii nu au incercat sa-i protejeze,ci din contra. Nu e de mirare de ce au ajuns aici si sunt atat de erodati...
Ai mei au incercat sa-i ajute pe toti si s-au pus pe ei pe ultimul plan si toate certurile dintre ei erau din cauza altora...si au fost destule...au fost zile cand tata a plecat de acasa,au fost multe zile cu certuri,ani...au fost vreo 3 luni cand mama a stat in spital cu bunica si o vedeam o data la saptamana cand venea dupa alte haine...era in liceu asta...tot ce tinea de casa erau grija mea si a fratelui meu...de la aprovizionare,la facturi,mancare...cam tot....tata era pierdut si pe atunci...
A fost greu ca si copil sa te vezi in postura de a fi adult,doar cu responsabilitati...
Nu ii reprosez nimic mamei,ca nu am ce...uitandu-ma in urma,imi dau seama ca am fost singura de mai demult decat credeam...
Totusi o stiam fizic langa mine...o auzeam...

Abia astept sa redevin o parte din ce iubeam...candva...

   Ma ingrozeste doar gandul ca vineri in loc sa-i duc mamei flori acasa, o sa-i duc la cimitir. Ideea in sine ma cutremura si ma face sa ma intreb iar:" de ce ea?" " de ce acum?" Sunt intrebari pe care mereu le voi rosti cu voce tare sau in gand. Cand nu ai raspuns si il cauti, e normal sa-ti revina mereu in cap intrebarile care te macina...nu-ti fac neaparat bine, dar nu tine de tine de multe ori...capul il poti prosti,nu si inima...si cand acolo stau ascunse trairile e greu sa treci peste, sa mergi mai departe...

Perioada cu mama in spital, cu mama bolnava m-a facut sa ma simt de multe ori paralizata de teama, de frica...anul trecut a fost un an groaznic pentru mine, care a inceput cum nu se putea mai rau...nu am avut Craciun, nu m-am bucurat de brad, de nimic...revelionul a venit si a trecut ca oricare zi si nu mi-am dorit nimic mai mult decat mama sa se intoarca acasa sanatoasa, sa pot sa o mai strang in brate...sa-i spun cat de mult o iubesc! Si mi-am dorit din tot sufletul...poate doar eu... si poate nu a fost de ajuns. Nu stiu...stiu doar ca o sa-mi fac un obicei sa donez sange, mai ales ca am asa sange rar si special, datorita RH-ului. Si o voi face saptamana viitoare, daca si cantarul tine cu mine...macar un 1 kg peste limita de jos sa fie...

Si va fi un sange cu anticorpi buni, mai ales ca am facut si vaccinul anticovid. 

Maine am sa merg de dimineata la bowen si abia astept sa redevin o parte din ceea ce iubeam candva...maine voi reactiva si cateva din momentele mele la radio, mai ales ca, cabinetul terapeutului bowen e fix vis-a-vis de primul studio din Cluj...

Mama, pentru tine imi doresc sa fiu bine cu mine, sa merg mai departe, sa zambesc, sa plang de fericire...si sper sa se intample..candva...

Mi-e dor si doare...

   Mi-e dor de mirosul si gustul mancarurilor facute de mama. Mi-e dor de spanacul crema,de mirosul casei cand mama cocea vinete si ardei. Mi-e dor de perioada cand nu era weekend sa nu faca cate ceva dulce: si o facea acum demult de tot,insa cu o viteza amenintatoare,cu daruire si bucurie. Niciodata nu obosea. Weekendul era pt bucuria de a sta cu noi,pentru bucuria de a gati. Ea mereu era in bucatarie,nu dormea de amiaza. Asculta radioul si la un moment dat, pe mine la radio. Era mandra,bucuroasa si ii placea sa-mi auda vocea.Chiar si anul trecut mi-a zis ca m-a auzit la reclame,tot vocea mea la aceleasi reclame. O zicea cu nostalgie si cu bucurie.

Mi-e dor sa-i aud vocea, sa-i aud bucuria aceea in voce,pe care nu am mai auzit-o de mult ani...sa o aud cum zice “prezent” la orice plimbare,indiferent de ora...si Doamne cat ne mai plimbam’ amandoua de mana,povestind,razand,prostindu-ne. Si nu,nu ne pasa ca bate vantul,ca ploua sau ca e frig! Pai e normal,ce importanta are? Pentru toate exista solutii. Doar sa-ti doresti...
Si acum o vad in bucatarie pe mama cum facea o multime de feluri de mancare,un aluat...un cozonac...uneori se prea grabea si i se mai ardea prajitura...ce conta? Era cea mai buna!
Cele mai bune supe si ciorbe le facea mama! Din facultate nu am mai simtit gustul supelor ei bune!
Tot atunci facea si niste chifle la cuptor ba cu branza,cu susan...nu prea era adepta incercarilor noi culinare...nu stiu de unde retinerile...ea era cu cocaturile si prajiturile bunicii si cu retetele ce le stia...si de gusta noutati si ii placeau mult,tot nu le incerca si ea...

Uneori cand ii vorbeam de ce retete noi am incercat si am gasit, aveam impresia ca nici nu ma auzea...nu inteleg de ce...pur si simplu, inchideam conversatia, pe motiv ca ma suna cineva sau ca trebuie sa fac altceva...

O sa vorbesc de mama multa vreme,cu bune si cu rele, cu trairile mele. Mi-a fost foarte greu atatea luni  de zile: nu puteam sa scot un cuvant, simteam ca-mi inghit cuvintele..orice gandeam, spuneam in gand sau in soapta, iesea cu multe lacrimi...plus ca am acumulat multe trairi...

Pentru mine mama nu a murit...nu va muri niciodata...o sa consider ca a plecat din nou in Italia si ca a ramas fara semnal la telefon... 

 

O alta zi din viata mea...

 Sambata noaptea a fost o noapte ciudata: am adormit greu,m-am trezit speriata-o dupa nici o ora; nu-mi aduc aminte ce am visat,insa inima imi batea in tot corpul,o auzeam in gat,in cap, imi era frica... m-am trezit am baut o gura de apa si am zis rugaciunea inimii,gandindu-ma doar la ea,vizualizandu-ma,asa cum imi spunea terapeutul meu bowen.

Am reusit sa adorm,apoi m-am mai trezit de vreo 2 ori. De data aceasta am reusit sa adorm ceva mai devreme. Ma trezesc noaptea mi-e foarte sete,toata sunt transpirata,mi-e frig...cand vad ca vine seara mi-e frica... ma ia asa cate o teama de imi sta inima in loc si abia pot respira...
Ieri plans mult,azi mi-a fost tare dor de mama...un dor din acela nebun. Ma gandeam ca vineri sunt 40 de zile deja si ca vom merge din nou la cimitir...ma ingrozeste cimitirul,mai nou...imi da o stare de frica,simt asa o liniste in cimitir care ma apasa...e o apasare groaznica,care ma face sa nu pot respira...nu ma pot aduna uneori...
Il simt si pe tata ca uneori ii e greu,ma gandesc cat de mare i se pare casa si goala... vorbesc cu el,ne facem mici planuri pt la primavara,ca sa vad cumva ca trebuie sa mergem inainte... insa nu stiu cum sa fac sa ma adun...unoeri parca cad de pe stanca in gol si parca imi simt corpul paralizat si nu pot sa dau din maini,din picioare...sunt ca o piatra care cade in gol... Am zile cand sunt furioasa si suparata pe mama,pt ca simt ca a renunt prea repede la mine... nu stiu,dar de multe ori nu vedeam nici o tragere spre mai bine...
Uneori ca sa o scot din starile ei de negatism sau sa o fac sa fie asa mai energica,o mai provocam cu cate “un dulce”. Mai mereu avea replica..”apai daca il fac,il mananc sau nu mai pot manca dulce”.  Da da am inteles,dar nu esti doar tu si pana la urma e o bucurie sa faci ceva pentru ceilalti. Ea parca nici bucuria aceasta nu o mai avea si imi era ciuda pe ea si ma durea ca niciodata nu intreba” dar oare tu ai vrea ceva?”...desi eu nu mai mananc dulciuri de ani de zile...replica aceea ma omora pic cate un pic...nu mai vedeam nici o pofta de a darui,de a face altceva decat rutina aia cu casa si tv-ul. 
Mi-e ciuda ca am considerat ca trebuie sa-i ajut pe toti,avand grija de ei,insa inapoi nu am auzit vreodata cu adevarat:” tu cum esti cu adevarat? Stiu ca ti-e greu,te pot ajuta cu ceva?”
Ajunsesem sa-mi fie jena sa o rug sa vina sa stea cu Nico cateva ore. O intrebam” maine ce faci? Oare poti sa vii sa stai cu Nico?”
De multe ori primeam raspunsul “ nu stiu,cred ca pot,pe la ce ora?” Imi sfasia sufletul...nu am auzit:” sigur! Cand spui tu! Nu-i problema,vin cu drag!”
Mai tot timpul intarzia,in schimb daca fratele meu ii cerea sa mearga la el,la anumite ore,era din timp la el... nu am inteles niciodata de ce asa...
Doare,atunci ma durea foarte tare,nu puteam spune pt ca iscam conflicte,suparari...uneori nici macar nu spuneam mai departe raspunsurile ei,pt ca am “muscat-o” de cateva ori si tot eu eram la mijloc...
Imi vine sa urlu de suparare,de tristete... fara sa vreau imi revin in minte replici,intamplari...stiu:”  nu pot schimba ce a fost”...nu,nu pot,dar poate ca pot vedea acum lucrurile asa cum erau cu adevarat...era greu atunci,pt ca nu intelegeam de ce asa...ca doar nu ceream nimic...credeam ca e o bucurie sa stai cu nepoata ta si o oportunitate si sa stati impreuna...eu asa o vedeam...poate doar eu...
Sincera sa fiu, nu credeam ca la 37 de ani voi avea asa probleme cu somnul...

Sper ca dupa ce voi reincepe terapia Bowen sa redevin o parte din ceea ce iubeam candva...

Cat de trist si dezamagitor...

   De ce oamenii pe care ii iubesti cel mai mult te dezamagesc de fiecare data? De ce atunci cand iti pui sufletul pe tava si faci totul pentru cei pe care ii iubesti,de fiecare data,dar de fiecare data,te trezesti ca ai sufletul sfasiat de dezamagire,de durere? 

Poate pentru ca esti trup si suflet? Pentru ca de fapt oamenii dezamagesc de fiecare data? 

De ce ne transformam in niste monstrii de multe ori,care uita orice principiu? De ce facem atat de multe diferente si de fapt spunem ca nu facem?

De ce pe unii ii credem pe sfinti si ii divinizam si pe altii,pentru care afirmam ca impartasim iubire nemarginita,ii sacrificam de fiecare data?

De ce parintii fac diferente intre copii,desi toti se jura ca asa ceva nu exista? 

Citeam acum cateva luni ceva uluitor:”parintii trebuie sa aiba grija de copii,nu invers!” Eu de cand am crescut am grija de parintii mei: am incercat sa-i ajut la tot. As face-o de fiecare data,insa stau sa ma gandesc cat a insemnat pentru ei acest ajutor,acum cand ma trezesc cu atata dezamagire,incat ajung sa zic ca nu stiu exact care era adevarata relatie a mamei cu mine,pt ca a mea cu ea stiu sigur cum era. 

Anul trecut,in martie,nu era zi in care sa nu fiu pistonata si bombardata cu intrebari,ba din partea mamei,ba din partea fratelui meu:” cand ne oprim activitatatea la firma?” 

Oamenii buni,de acolo,de aici,traim eu cu familia mea si chiar mama cu tata! 

Atat de mult stres si frica am simtit,incat incepeam si eu sa o iau razna de frica! 

Nu ma regaseam,il stresam si pe sotul meu cu acest aspect,ca dadeam mai departe informatia,ca nu o mai puteam tine in mine...dar nimeni ju s-a gandit atunci:” oare ea si familia ea din ce va trai? Cu ce isi va plati cheltuielile?” Nu...pentru ca eu mereu m-am descurcat,si chiar cand nici nu am avut,am zis ca am si nu am cerut la nimeni...si Doamne cat ma doare acum cand imi dau seama la ce presiuni am fost supusa si ca de fapt am fost alimentata cu aceste presiuni negative...

Am sentimente de tristete,de furie,de suparare...o combinatie de toate...ma intreb de ce mereu eu am fost cea care a luptat pentru relatii si mereu a luat picioare si pumni? Poate pentru ca acord prea multe credite oamenilor...prea multa credinta pentru relatiile in care sunt implicate...pentru ca pentru mine nu exista nu se poate sau e imposibil...pentru mine exista doar mai este ceva de facur...orice e posibil cand iti doresti din tot sufletul!

De ce ii sacrificam pe unii,si pe altii ii punem pe un piedestal de safir?

De ce nu apreciem oamenii care isi dau sufletul si sacrifica totul?

Ne plac omenii care credem ca daca poarta ceva de calitate...calitatea a ceea ce poarta,nu denota calitatea lor ca oameni...sunt oameni care vor sa fie cineva,ceva ce nu sunt si cred ca daca au un asemenea comportament vor atrage dupa sine respect,influenta...

Dar ce facem cu cine suntem cu adevarat? Ce facem cu ceea ce simtim?

Ce conteaza cu adevarat? De ce nu tinem sub aripa pe cei care ne iubesc neconditionat? De ce nu stim sa pastram relatii valoroase,curate,sincere si ne plac cele de fatada si false? De ce dam crezare strainilor si nu celor cu care am mancat o paine unsa? Am uitat cine suntem? 

Atunci cine suntem cu adevarat?

Ca eu stiu cine sunt! La fel am fost si la fel voi fi...acum cu o dragoste si mai mare pentru fiica mea si cu dorinta sa-i fiu alaturi in toate clipele vietii,mult si bine! 

Am primit o lectie dura,insa am inteles multe...inca nu am inteles de ce eu,de ce asa,de ce oamenii pe care i-am iubit atat de mult,si mi-am dat sufletul pentru ei nu au apreciat cu adevarat sentimentele si sacrificiul meu...poate ca nu e nimeni de inteles...

Am ceva de pret

 Ieri s-a implinit o luna de cand am aflat ca pe mama nu o mai pot strange fizic in brate niciodata...ieri i-am facut un cadou: mi-am facut rapelul la vaccinul anticovid. Da, m--am vaccinat si da, profesional aveam dreptul si da, e noroc ca sotul meu a fost pe faza si ne-a programat. Televizorul, isteria cu pandemia,i-a creat si mamei mele o stare psihica precara. Cu totii "ne-am dat filme" in legatura cu aceasta isteria: cu totii am crezut ca avem toate simptomele, ca maine vine cineva si ne inchide in spital. Ea s-a gandit prea mult la asta si am incercat sa-i distrag atentia cu tot felul de activitati la distanta, cu convorbiri la telefon, cu apeluri video cu fiica mea. O sunam video si ii aratam cum ne distram in bucatarie, incercam orice sa o fac sa vada lucrurile frumoase, chiar daca si mie imi era teama. Ce fac cu fiica mea? Era singura mea teama. Mi-a naucit si mie capul aceasta teama, in timp am reusit sa inteleg de fapt ca teama nu-mi va face bine...mi-a trebuit multe luni, multe nopti cu treziri de frica, cu lipsa aerului, cu transpiratii reci...ii miroseam parul fiicei mele, care doarme si acum cu mine si imi ziceam ca sunt ok!

Ieri noapte i-am mirosit din nou fiicei mele parul, pentru ca m-am trezit si nu puteam adormi si mirosea a mama...chiar era mirosul ei! Ma doare,zi de zi...ma uit la pozele cu ea si vad ca bucuria ei era tot mai ascunsa in ani...in trecerea timpului...de acum 9 ani mama deja fugea de ce era in jur...eram insarcinata cu Nico si am ramas cu o mama plecata departe fizic...cu multa tristete, cu durere...tin minte ca era aproape de ziua ei de nastere cand a ales sa plece in Italia...eu mai aveam putin pana sa o nasc pe Nico...m-am urcat pe autobuz, am mers pana la locul unde urma sa o astepte microbuzul...pleca din Cluj...a adus-o din Turda cu masina sotul prietenei mele...era singura, si nu puteam sa o las sa plece singura...imi era greu sa ma misc, era cald afara, dar asta nu m--a impiedicat sa o strang in brate...niciodata nu m-a impiedicat nimic sa fac orice simt pentru mama... apoi, in urmatorul an, eram in iunie la mare, la noi, cu Nico, prima iesire lunga cu masina cu ea...dupa cateva zile de cand eram la mare m-a sunat mama sa-mi spuna ca pleaca din nou Italia, asa dintr-odata...simteam cum mi se naruie totul in fata...de 9 ani plang mult pe tema cu mama si imi dau seama ca inca de atunci a renuntat rand pe rand la relatia cu mine...am nascut-o pe Nico, ea era plecata...mi-a lipsit atat de mult..era ceva nou pentru mine..nu puteam sa povestim mult la telefon..singurul care a fost langa mine a fost: sotul meu! 

Stiu ca a avut multe pe suflet si in gand si stiu ca si-a dorit sa fac multe pentru noi, insa pe mine nu m-a ajutat cu nimic fuga ei...si nici pe ea...mereu i-am spus ca putem rezolva totul, ca e de ajuns sa se descurce ea cu tata si atat. De prea putine ori m-a auzit cu adevarat ce ii spuneam...o alimentau altii cu negativisme, cu tot felul de tragedii..pana la urma a crezut in ele, oricat am incercat eu sa-i spun ca nu e cazul sa-si faca probleme...

Relatia cu fratele meu era demult terminata...am continuat-o ca sa nu o supar pe mama...si in ultima poza de profil a mamei e ea, Nico si fratele meu, nu eu...ca si cum Nico ar fi a lui fratele meu..mereu a facut diferente intre mine si fratele meu...el mereu avea dreptate, el avea cele mai bune relatii..nu o spun din suparare, din gelozie..o spun faptele...o spun si cei care au auzit cuvintele ei...si de ce? Ma doare cel mai tare pentru ca mereu mi-am dat sufletul...si Doamne cat e de dureros! Parca cineva a intrat in sufletul meu si mi l-a taiat in fiecare zi cate un pic...

Acum dupa ce mama nu mai e, rapid au aparut hienele...gata sa imi arate ce am stiut dintoatdeauna: ca 2 inele, un lant si un loc de veci ii fac fericiti! Mie imi raman amintirile si bucuriile...restul, nu conteaza...eu am strans amintiri, bucurii ( pe langa multe lacrimi si suparari) si astea nu mi le va lua nimeni niciodata! Cu ce plecam din lumea aceasta? Cu nimic...

Cum zicea cineva:" o ai pe fiica ta, deci iubire cat pentru 2 vieti!" Si asa e...

Fuga mea zilnica....

 Zilnic imi vine sa fug de ce mi se intampla, asa ca ma imbrac si ies sa ma plimb...cel putin 9 km pe zi si tot nu e de ajuns ca sa deconectez, sa ma obosesc...caut ceva care sa ma ajute sa merg mai departe si nu stiu cum si ce... e atat de multa durere, incat e imposibil de "indulcit". Ma suna oameni sa-mi spuna ca mamei mele de anul trecut ii era tot rau si ca nu a vrut sa mearga ca era la inceput de pandemie. Si e de condamnat? Chiar deloc! A mers in spital in 19 decembrie si nu s-a mai intors acasa...cine a decis ca sa mearga sus in cer pe 10 ianuarie? Medicii sau Dumnezeu? Trebuia eliberat cumva patul? Cum a reusit mama sa-si blocheze cartela, daca nici nu a avut acces la telefon si cum a gasit puterea sa ma sune pe 25 decembrie? Un lucru e clar: sa intrebi ce face cel drag si sa primesti informatii o data pe zi, fara sa o vezi, sa o auzi e cel mai criminal lucru de lume si acum ca si atunci ma intreb daca exista cu adevarat Dumnezeu? Si unde e cand ai nevoie de el? Cand Il rogi din tot sufletul sa ti-o aduca inapoi pe mama ta acaasa, sanatoasa si apoi intr-o duminica vine cineva sa-ti spuna ca nu o s-o mai vezi niciodata...

Nu mi-am luat la revedere de la ea...nu am mai strans--o in brate..nu am apucat sa-i spun cat de mult o iubesc si cat de mult mi-a lipsit... si vine cineva sa-mi spuna ca mai bien asa decat sa se chinuie? Dar cine sunteti voi sa decideti ce e mai bine pentru ea sau pentru trairile mele? Nu sunteti decat niste calatori prin lume, care plangeti la comanda...pentru ca desi timpul trece si poate vindeca, faptele voastre nu pot fi uitate...si nu stiu daca Dumnezeu ( in cazul in care exista) sau poate chiar picioarele voastre se vor impletici si veti pica in nas si nu va avea cine sa va ridice...

In situatii de genul, din pacate iti dai seama cum sunt de fapt oamenii si ce conteaza cu adevarat pentru ei...caracterul lor iese la iveala...si atunci ii vezi ca sunt ca si vulturii pe les...gata gata sa-l devoreze... si trist e ca se intampla de la cine nu te astepti...asta pentru ca unii se schimba si nu au inteles nimic si in continuare considera ca altii din exterior sunt mai importanti decat aproapele tau care e sange din sangele tau...

Poate ca cel mai bine e ca vezi cine sunt oamenii cu adevarat si ca e cazul sa faci curatenie si sa mergi mai departe alaturi de cei care te apreciaza cu adevarat...dar pentru aceia care s-au lasat prada nu mai merita sa lupti, sa fii alaturi de ei...singuri au decis, trist e ca am vrut sa vad mai mult sau poate sa vad ce ar fi fost normal sa fie, nu realitatea...

Viata e mereu ciudata...

 E ceva cu care nu ma voi impaca niciodata: de ce Dumnezeu a vrut ca ea sa sufere singura,sa plece din lumea aceasta singura? De ce? Oricine merita sa aiba alatri pe cei dragi! Cu atat mai mullt mama! Mereu a fost omul care s-a gandit la cei din jur si mai putin la ea... mereu a suferit dupa despartirea parintilor ei,dupa pierderea lor...poate acum e fericita ca i-a reintalnit,insa a lasat in urma ei un mare regret,regretul ca ea nu va mai fi niciodata langa mine...si mai sunt multe zis si scris...dureroase pt mine...din partea ei...poate o sa inteleg candva...sau poate o sa uit si nu o sa mai vreau sa aflu si sa inteleg...eu? Tocmai eu? Cand mi-am pus sufletul pe tava de fiecare data? Nu am raspuns si in curand nu o sa-l mai caut..ca nu mai pot....

Cum va arata noua normalitate?

 Am trecut de la partea nu-mi vine sa cred,la partea in  care imi dau seama ca mama nu se mai intoarce acasa si totusi astept in fiecare zi sa ma sune...sa-mi trimita un mesaj...

Nico imi spune in fiecare zi:” Mami,nu vreau ca tu sa mori! Asa-i ca ma vei ajuta sa-mi cresc copiii?”

Mereu o asigur ca voi fi inca multi zeci de ani langa ea! 

“Mami, pe noi doua nimic nu ne va desparti!” Instant imi dau lacrimile. O zice cu o intensitate in voce si cu o maxima sinceritate...e ceva din tot sufletul... ceva ce imi patrunde pana in maduva oaselor...adanc de tot...

Inca nu stim ce inseamna noua normalitate fara mama... nu am nici un plan,las lucrurile sa vina de la sine... din pacate dezamagirile nu au incetat sa apara...mereu am zis ca eu nu voi avea discutii despre chestii materiale si pare ca dwsi asa am stabilit,altii au considerat altceva si e dezamagitor...maxim!

Nu o sa inteleg de ce mama a murit singura,in spital,suferind... nimeni nu poate sa-mi scoata asta din cap...vad in jur capete plecate si tind sa cred ca nu stiu toata povestea... e trist,ca lucrurile materiale se regasesc in lista scurta a celor ce se bateau cu pumnii in piept ca nu va niciodata asa!

Eu mi-am jurat ca nu voi fi asa si nu sunt si nimic nu poate sa ma faca fericita cand vine vorba de ce a apartinut mamei...eu o vreau pe ea inapoi!

Aveam atat de multe de trait,de facut impreuna si nu inteleg de ce Cel De Sus mi-a Luat-o,cand l-am rugat,implorat sa o aduca acasa cu bine. Si am facut-o din tot sufletul. Ma mir ca mai am lacrimi sa plang,la cat am facut-o in ultimele multe luni... sunetul aerelor conditionate de langa bloc imi ridica spatele...le-am auzit in profunzime cat mama a fost in spital.

Care e adevarul de fapt despre starea mamei? Ce s-a intamplat cu ea? Cine a decis ca pe 10 ianuarie sa plece in Ceruri?

Cum stam cu constiinta? Nu stiu cum va arata normalul noii vieti fara mama...e greu sa ma adun cu totul...va trebui sa croiesc un plan pt ca si tata sa poata merge inainte...momentan il captez in activitati cu Nico,cu mine,cand nu muncim...incerc sa caut o traiectorie...stiu sigur ca niciodata nuu voi umple acest gol lasat de mama,si stiu ca mereu voi incerca sa fiu langa fiica mea si ca voi trage de mine ca sa ma prinda cel putin 80 de ani sanatosi...