M-am tot pornit sa scriu: ba de pe laptop ( mai rar), ba de pe telefon, nicicum nu am reusit sa-mi astampar lacrimile ca sa pot scrie ceva. Acum cred ca de oboseala nici nu mai tin cont. Insa e o oboseala care sa ma lase sa scriu, sa ma bucure sa scriu. Ma simt energica, desi de la 4:30 ( azi-noapte) sunt tot in miscare. Miscarea m-a facut sa merg mai departe, sa pot sa scap de frici, sa plang, sa ma exteriorizez, sa nu mai simt ca ma sufoc. Parca am redevenit eu acel titirez de acum 10 ani. Adevarul e ca si la fizic, sunt ca acum 20 de ani. Nu am tinut neaparat sa fie asa, s--a intamplat pur si simplu. Preferam sa fiu asa de bucurie, nu de suparare, de tristete. E greu fara mama...inca astept sa ma sune, inca cred ca e doar un vis urat si ca in curand ma va suna, ca ii voi auzi vocea. Cand trece pe langa mine vreo ambulanta cu girofarul pornit sau nu, o vad pe mama si instant imi vine sa sar in ambulanta sa o vad. Multe imi trec inca prin cap.
La o parte din intrebarile mele, au si venit raspunsurile mele. E drept: i le-am cerut Celui de Sus si mi-a dat raspunsuri acolo unde nu ma asteptam. Unele raspunsuri mi-au confirmat temerile mele si mi-au adancit suferintele, altele au facut lumina. Astept doar ca vinovatii sa plateasca, asa cum eu si milioane de familii platim cu maxima suferinta pentru mizeria cu pandemia, cu spitalele, cu totul. Sa-ti ia pe cineva drag si sa ti-l trimita acasa, fara viata, ca tu sa poti sa-l mai strangi macar o data in brate, mi se pare cea mai crunta pedeapsa. Eu sincer nu credeam ca asa ceva se va intampla in familia mea, ca eu voi trai asa ceva... niciodata nu mi-am inchipuit, nu m-am gandit... de altfel nu mi-am facut astfel de scenarii pentru ca nu credeam ca ar trebui...le-au facut altii pentru mine. Si le doresc sa traiesc nu tot, ci macar jumatate din ceea ce am simtit eu si simt...cata teama, frica, suferinta si durere... si sa nu uite ca si ei au familie, parinti, copii, frati sau poate se au doar pe ei si e de ajuns...doar atat!
Ma uit pe cer si astept un sem de la mama...parca nu mai vine...parca uneori o simt asa in mine, in tot ceea ce fac, parca o vad pe ea. Ma uit la mainile mele si ii vad mainile ei. Ma uit la mine si ii vad bucuria ei de a se darui celorlati, candva... a fost candva demult pentru mine...doare si credeam ca ce am trait de mai bine de 7 ani, acea teama constanta de a o pierde, nu voi mai simti cel putin in urmatorii 20 de ani...ea s-a accentuat pe masura ce clepsidra epuiza acesti 7 ani si ceva...chiar vreo 9....parca era contra timp...
Simti ca sunt lucruri pe care le faci pentru cineva drag, e ceva inexplicabil, care te inspaimanta, te face sa tresari de frica si iti spui ca nu e trairea ta, ca nu se poate ca tocmai tie sa ti se intample asta..nu e drept...nu ai gresit, ai incercat mereu sa faci bine celorlalti, te-ai neglijat pe tine, te-ai daruit cu totul si iti dai seama ca nu a fost de ajuns...nu s-a legat ceva...ruptura aceea demult, s-a fisurat in mai multe parti si au fost atat de dese fisurile, incat finalul era inevitabil...
Ma gandesc la multe, trag concluzii, ma supar, ma intristez, imi spun ca nu are sens, ca trebuie sa uit, sa continui, sa fug si o fac doar ca trebuie, din inertie, fara o mare bucurie. Am bucurii, nu ma intelege gresit, doar ca ea, cea care ma bucura cu mesajele dimineata, cea care zambea mereu si ma intreb daca era real zambetul, nu mai e aici...cineva mi--a luat-o, insa cine mi-a luat-o nu-mi poate lua amintirile cu ea, acele frumoase...
