Daca asta inseamna sa o salvezi pe mama,ia-mi viata mea! Atat imi doresc de Craciun! Sa o aud, sa stiu ca e bine. Daca noi,doua nu putem fi impreuna,ia-ma pe mine! Nu vreau altceva!
Fiica mea poate va fi mai puternica decat mine. Eu atat imi doresc acum!
Nu decid eu,dar imi dau viata pentru ea,daca Cel de Sus alege. Si nu am nici un regret!
E usor sa urasti, e usor sa vorbesti urat, sa te rastesti...e nobil sa iubesti, sa vorbesti frumos, sa intelegi starea celuilalt. Pana la urma sunteti in aceeasi barca, de ce te-ai legana ca sa strici echilibrul?
Iubim, suferim, asteptam doar ca lucrurile sa-si urmeze cursul firesc si sa ne mentinem echilibrul...asa m-am saturat de multe ori sa tot incerc sa fac lucrurile sa ramana pe fagas bun, sa tot trag de mine, sa-mi pun plasturi pe gura, sa-mi inghit trairile, sentimentele, cuvintele...
Nu ne face oare mai bine daca vorbim cald, folosim cuvinte pozitive? Nu e mai bine ca cineva sa nu tot repete aceeasi chestie ani la rand si ca tu sa nu mai tot cauti justificari? Devine obositor si anevoios...explodezi la un moment dat si iese din tine tot ce e mai rau... ca te si miri daca esti tot tu...dar asa se intampla cand tot tii in tine, cand incerci sa mentii echilibrul...iti inhibi gandirea si apoi:"boom". Totul devine plin de cuvinte urate, de trairi ciudate! Hai sa ne iubim, hai sa ne intelegem, hai sa facem ca lumea aceasta sa fie mai buna! Hai sa deschide urechile cand cineva tot repeta acelasi lucru, hai sa nu tot ne gasim justificari, hai sa nu cerem tot timpul justificari, hai sa ne strangem in brate fara motiv, hai sa vaslim impreuna, si nu contra curentului... hai sa nu ne prefacem ca suntem cine de fapt am vrea ceilalti sa fim sau credem noi ca asa ar da mai bine...hai sa pasim cu fruntea sus, hai sa zambim, hai sa imprastiem bucurie si fericire! Sa aruncam cu noroi e usor...hai sa aruncam cu pupici de ciocolata dulce, hai sa nu ne mai punem piedica cand nu e cazul sa cadem...hai sa nu mai fim in competitie: facem parte din aceeasi echipa! Hai sa fim oameni frumosi, sa dam exemplu ca se poate, hai sa ne unim rugaciunile, visele, gandurile pozitive si sa nu mai cream tot felul de scenarii care nu-si au sensul...hai sa dam un sens al vietii in directia buna, pe care ne-o dorim! Hai sa nu mai fim falsi, hai sa nu mai scrie cu diacritice, cu virgule fix acolo unde trebuie, hai sa nu ne mai criticam, hai sa ne acceptam asa cum suntem si sa intelegem ca e normal sa gresesti, sa plangi, sa urli, sa strigi sau sa razi cu gura pana la ureche chiar daca nu ti-ai albit azi dintii...hai sa admitem ca nu suntem perfecti, hai sa iubim dungiile de la camasa, hai sa iubim imperfectiunea, hai sa ne iubim asa cum suntem, hai sa nu iubim imaginea, hai sa gasim esenta interioara, hai sa daruim fara motiv, hai sa ne alimentam gandurile bune si pozitive, hai sa nu mai fugim...hai sa mergem mana de mana in pasul nostru, in ritmul nostru, fara sa ne pese ca cineva ar putea sa ne contorizeze pasii, mersul...hai sa gasim ceea ce conteaza cu adevarat, sa fim noi, sa ne apreciem pentru ceea ce suntem, pentru imperfectiunile noastre, sa iubim, sa nu mai uram si sa fim asa cum ne defineste pe noi: cu suflet mare!
Cel mai mare regret e ca nu ai inteles nimic pana acum, desi ti-am spus, ti-am povestit despre trairile mele, despre ce-mi doresc in relatia cu tine...tot ceea ce faci e sa ma critici, sa ma privesti de sus, cand esti la acelasi nivel cu mine sau poate sub mine...las de la mine, dar si voi lasa moarta relatia cu tine...nu are sens sa ne prefacem ca mai avem ceva ce de fapt nu mai avem demult...facem ce facem si tot in acelasi punct ajungem...si oricat de mult am tot incercat sa-ti spun, sa-ti arat ca e nevoie de mai mult de atat, tot ce ai facut a fost sa spui ca e doar vina mea...nu-i asa ca e cea mai buna justificare cand stii ca de la mine vin sageti bune, dar tu le transformi in otravitoare? E mai simplu sa fiu eu cea care te atac, ca am ceva cu tine, cand de fapt tu ai ceva cu tine si nu te placi? Si ar trebui sa te plac eu?
E ciudat, dar ceea ce simt acum am mai retrait acum vreo 11 ani, cand a plecat mama in Italia. Am simtit aceeasi spaima, acelasi nod in gat si in stomac. La fel de pierdut l-am simtit si pe tata atunci. Atunci nu am reusit sa vorbesc cu mama decat atunci cand a ajuns la destinatie, desi am insistat sa-i dau o cartela pe care sa o sun. Au fost alte 12 ore cumplite pentru mine. Acum simt ca e mai greu pentru ca am mai multe responsabilitati.
Am o prietena buna cu care am vorbit zilele acestea, care si ea a trecut prin multe evenimente grele. Si oricat de greu i-a fost, mereu a gasit calea sa mearga mai departe. Ea e ceva mai rationala, mai transanta la capitolul intamplari, oameni, sentimente. Ea vede cumva lucrurile mai rational si poate ca acest aspect a facut-o sa treaca mai usor peste fiecare intamplare...
E greu pentru mine sa o aud pe mama cum uneori se chinuie sa respire, sa vorbeasca, sa stiu ca nu pot sa fac nimic pentru ea, ca nu pot sa bat la usa salonului unde se afla, ca nu pot sa o imbratisez, ca dintr-odata tot ce stiam eu normal, e acum anormal... incerc din tot sufletul sa-mi pastrez traiectoria, insa eu ma gandesc de foarte multe ori:" cum as putea sa inghit eu aceasta bucata de paine, cand mama nu a putut sa manance?" Din pacate asa am gandit mereu...stiu, acum trebuie sa fiu altfel, pentru ca sunt si eu mama si nu pot sa renunt cu totul la mine...nu pot renunta la ceea ce sunt...ma rog la Cel de Sus sa ne dea forta sa depasim aceste obstacole, sa fim sanatosi si din nou impreuna! Nu-mi place deloc aceasta lectie de viata, aceasta palma puternica....nu aveam nevoie acum, de fapt niciodata, cu atat mai putin acum, in contextul actual. Poate ca gandesc prea mult, poate ca ar trebui sa iau lucrurile asa cum sunt, insa cred ca asta ma doare cel mai tare: sa-mi iei normalitatea vietii, sa nu ma lasi sa pun capul pe umarul mamei mele, sa o aud, sa nu o vad... Si stiu ca greul deja se termina, ca mama se va face bine, ca in curand va veni acasa, ca vom rade impreuna, ca vom bea un ceai.
Nico a mea tot timpul imi zice, pentru ca ma simte:" Mami, o sa vezi ca Vika va fi bine si in curand va veni la noi si o sa bem o cafea cu lapte impreuna si vom rade". Cuvintele ei sunt asa de adanci si asa de puternice! Si tocmai pentru ca stiu ca ea e omul gandurilor bune, a pozitivismului, finalul anului ne va gasi impreuna, razand!
Chiar nu puteai sa te opresti? Dupa atatea piedici ma intreb unde e Cel De Sus cand am nevoie de el? Am nevoie sa o stim pe mama bine,in siguranta acasa,linistita,bucuroasa.
De cateva zile se simte cam rau,azi e internata in spital,dupa ce ieri a mai fost o tura la transfuzie...respira greu,desi are volumul de oxigen foarte bun!
Imi simt stomacul ca un ghem... pe cand crezi ca ai sarit groapa,apare inca o groapa si uite asa...
Tata ,bietul e si el distrus....ingandurat,speriat,panicat... nu e usor sa-ti vezi sufletul pereche asa, mai ales cand stiai ca e pura energie vie si vesela... e ingrozitor! E si mai ingrozitor ca nu putem fi fizic langa ea...depindem de mesaje si de apeluri...
Imi vin in cap tot felul de scenarii...e greu sa ma mentin pe linia de plutire, mi-e greu sa trag de toti si sa spunca stiu ca "totul va fi bine!" Trebuie sa ma adun, sa fiu langa fiica mea, langa sotul meu, langa toti ai mei, sa vin la aeroport fara sa imi sterg mereu ochii de lacrimi, mi-e greu sa dorm, sa mananc, mi-e greu sa mai fiu eu...
Cel mai ciudat a fost cand am auzit-o pe fiica mea:" mama stie sa rada...de cand nu a mai zambit mama". Am simtit ca o sageata in inima... cu vocea acea de copil totul pare mai dureros, pentru ca are o sinceritate incontenstabila in voce...stie ca sufar, stie ca sunt trista si imi tot zice ca Vika ( mama ) se va face bine, ca si ei ii e dor sa o iubim pe Vika si ca ne vom duce curand la ea...curandul acesta nu va fi mai devreme de 30 decembrie...
E atat de greu sa-ti auzi mama epuizata, ca abia respira ( asa s-a intamplat zilele trecute ); a aflat ca are si astm...e greu sa nu-i mai aud glumele ei, rasul ei zilnic, chiar si atunci cand totul era negru in jur....ma uit pe telefon si sar in sus de bucurie cand vad mesaje de la ea! Ieri o data am vorbit cu ea la telefon, greu isi gasea aerul sa respire...e obosita, nu reuseste sa adoarma...
Nici eu nu prea dorm..azi-noapte cred ca am dormit maxim o ora..m-am ridicat la 4:30 din pat, m-am imbracat si am venit spre aeroport... nu ma simt obosita, ma simt neputincioasa, ma simt trista, mi--e greu sa ma adun, caut ceva frumos ca sa ma ajute sa zambesc, sa nu ma gandesc la situatia in sine...simt ca parca e prea mult pentru ea, pentru noi toti...parca e un boomerang...totul e aiurea...si parca e nesfarsit...e ca un labirint si astept sa vad luminita si sa iesim invingatori...finalul de an sa ne regaseasca impreuna, in brate, fericiti, plangand de fericirea de a ne revedea....
Imi pare rau ca poate pana acum nu i-am spus mamei mele mai des ca o iubesc, cat de mult tin la ea, cat de mult apreciez tot ce a facut pentru noi...am vazut doar acele lucruri care mi-au intunecat privirea...si nu am voie! Nu am voie sa-mi judec mama! Si eu sunt mama si imi dau seama ca e tragic ca cel drag sa faca acest lucru...mi-am propus sa nu o mai supar deloc...sa uitam tot ce ne-a facut uneori sa avem pareri in contradictoriu...viata e prea scurta, si chiar asa e de foarte multe ori, ca sa tinem in noi atatea resentimente, atata rautate... hai sa ne iubim cand se poate, intotdeauna, sa ne imbratisam tot timpul, sa radem, sa zambim, sa mutam muntii impreuna, sa ne facem viata frumoasa impreuna...
Sistemul, situatia actuala ne ingradeste atat de mult si ne facem sa fim extrem de singuri uneori, extrem de neajutorati, de egoisti, de tristi...
2020 sper sa-mi aduci un final frumos, sa rad, sa plang de bucurie si chiar daca te urasc, sa apuc sa te iubesc...
Dupa toata treaba cu mama,e ciudat cand dupa ce imi spune cum se simte,ca e obosita,cu medicamentele,ma intreaba eu cum sunt. Ce as putea sa spun? Mama,stii azi am fost nervoasa pe Nico pt comportamentul ei,am avut chef sa o iau la pas singura, nu am dormit bine, nu am chef de nimic. E o intrebare la care nu am decat raspunsul:” sunt bine,mama”.
De ceva vreme raspunsul meu e acelasi. De fapt intotdeauna a fost acelasi. Tot timpul am auzit doar cum se simt ceilalti,ce ii doare,cum dorm...etc. Pe mine cand m-a durut ceva si a trebuit tratat am actionat,cand a fost o durere ce nu are antibot, am ales caile mele sa o plang sau sa o scot din mine. Mereu mie mi-am zis,mereu eu gasit calea sa ma ridic si sa pasesc. Si au fost multe momente cand as fi vrut sa spun si sa aud un raspuns,fara sa fie” pai o fi bine? Ceilalti...”Probabil tot timpul au fost altii si nu eu...cumva deschizi gura si nu apuci sa zici nimic ca vine cineva de la coada si urla peste volumul vocii tale...Nu am vrut sa incarc pe nimeni cu trairile mele...am considerat ca eu am solutia,uneori imi lipsea imboldul...nu ma interesa ce ar fi zis altii,ma interesa ca ceilalti sa nu aiba grija mea,sa fie linistiti.Am considerat ca eu nu trebuie sa fiu o prioritate si cred ca am gresit...pentru ca eu nu m-am plans,am suferit singura,am plans singura... greselile si povarea erau ale mele. Cam asa am gandit...In momentul cand am inteles ca ma incarc cu tot si am renuntat rand pe rand la anumite persoane din viata mea,acele persoane s-au reintors in viata mea la un anumit interval de timp,fara sa fac eu ceva in acest sens. Si cand s-a intamplat asta a fost greu sa nu refulez prin cuvinte,trairi...nu ai cum...
Cum sa zic ca as fugi vreo 3 zile de acasa,undeva unde sa aud muzica,pasari,sa respir si sa imi aud bucuria trairilor? Cine sa ma suplineasca? Am umerii foarte incarcati...pasesc si uneori zici ca e noroi pe oriunde calc si ma afund...o iau la fuga si mi-e frica sa nu alunec...daca o sa cad nu stiu daca e cineva in jur sa ma ridice... toti isi vad de ale lor... vor zice toti ca erau prea obositi,ocupati,si ca eu am uitat sa-mi iau cizmele de cauciuc...
Cum naiba inca nu am inteles ca oamenii nu se schimba?
Asa m-am saturat sa fiu prinsa la mijloc...
Prea multe credite acordate celorlati, prea putine mie... pentru ca asa sunt eu... dar in 2021 lucrurile se vor schimba... pentru ca eu am nevoie de mine... si asta e marea temere a tuturor, cand uneori mai spun acest lucru...momentan doar spun...2021 e un an sigur al deciziilor, unul de transare...nu e o amenintare, e doar ceva ce a fost amanat prea multa vreme....
Asa sunt eu...greu sa ma pun pe primul plan!
E Cineva Acolo Sus care ma aude?
E o luna frumoasa! Craciunul a fost si este in continuare cea mai frumoasa parte din an pentru mine! Cu tot ce s-a intamplat anul acesta cu noi toti, cu lumea intreaga, cu mine, cu mama mea, tot simt magia acea care ma face sa sper la minuni, la suprize frumoase, la clipe minunate, desprinse parca din basm...un basm al iernii, cand orice prinde contur.
Magia in sine a Craciunului il face chiar si pe 2020 sa fie aproape normal. Oricum a fost unul care m-a dat peste cap din toate punctele de vedere. Tot ce-mi doresc de la 2021 este multa sanatate, liniste psihica, o traiectorie frumoasa a vietii, rabdare, incredere si sa ma suprinda frumos, asa cum nu au facut-o anii precedenti lui! Sa-l declar pe 2021 anul vietii mele, cel mai frumos!
Sunt cumva acolo cu mana intinsa gata sa ating steaua norocoasa, ma ridic pe varfuri si simt ca mai am un pic...
Gandindu-ma insa inca la 2020, vazand chiar aseara un bunic cu doi nepoti la plimbare, aducandu-mi aminte de momentul de aseara, cand fiica mea si-a cumparat din banutii ei o pereche de ghetute si de bucuria acestui fapt, sunt dezamagita de faptul ca ea nu are parte de ce am avut eu... de plimbare cu bunicii la ceas de seara, de bucuria aceea de a primi fara motiv bani de la bunici. Nu primeam multi, putini, doar de la mama mamei mele. Era bucuria aceea ca aveai ceva al tau. Intotdeauna strangeam banutii cu fratele meu si tin minte ca de Craciun cumparam cadouri pentru toata familia. Nu era cine stie: gen un sapun, o pasta de barberit, chestii de genul, utile. Asa gandeam noi. Ne placea sa facem bucurii tuturor, si tocmai aducandu-mi aminte de acea perioada, ma intristeaza ca acest lucru nu se intampla si pentru fiica mea... ea e recompensata doar de sarbatorile mari si de ziua ei.... visam sa fie altfel...sa primeasca si de la bunici, nu doar de la parinti... si tocmai pentru ca stiu ce inseamna bucuria de a primi de la bunici... nu e vorba de suma, e vorba de acea bucurie unica, de a primi fara ocazii speciale....
Apropo de aceeasi tema, ma gandeam ca la fel va fi si cu fratele meu, relatia fiicei mele cu el... ea il iubeste mult, insa de cand cu actuala logodnica lucrurile sunt extrem de schimbate...e cam ca si fosta sotie, insa mai rau...macar cand era cu cealalata, Nico se vedea cu fratele meu mai des, mergeam la el, el si ea o mai suprindeau cu cate o plimbare, cu o mica atentie. Nico e copil, pentru ea nu pretul e important, ci gestul. La inceputul relatiei cu noua logodnica, Nico era ca un catalizator pentru ei sau un mod de a nu se plictisi. In timp lucrurile s-au schimbat colosal... ne-am indepartat mult mai mult decat inainte...aproape ca nici nu mai vad vreun drum comun, nici macar comunal, nici macar o alee.
Cel mai rau e ca Nico va suferi din toata aceasta increngatura. Acum nu sufera, pentru ca ea se bucura de prezenta fiecaruia, atunci acestia vor, chiar si daca nu o suprind cu nimic.
Nu stiu, dar e dezamagitor pentru mine, stiind ca eu am primit, am daruit tuturor, chiar daca eram doar un copil si ar fi trebui doar sa primesc... ca era sora mamei mele, sotul acesteia, nu conta, toti primeau cate ceva de Craciun din partea mea... din banutii stransi de mine.. nu ma gandeam sa-mi cumpar mie, ci sa daruiesc... ei bine, Nico nici macar de ziua ei nu a primit nimic din partea lor...dar nimic... desi Nico cand mai ramanea la Turda la ai mei, mergea la ei in vizita si a prins mare drag de ei...
Acum Nico nu vede aceste lucruri, pentru ca noi, ca parinti, compensam toate aceste lucruri, ma refer la cadouri, la bani s.a.m.d
Nu stiu, e dezamagitor, si nu neaparat pentru ca ai asteptari, ci pentru ca stii tu ce ai facut, ce ai face si ce faci pentru ei...
Nu degeaba se zice ca dezamagirile vin de unde te astepti mai putin...nu e un repros, ci doar o stare a mea, care nu-mi da pace si nu am cum sa spun nimanui dintre cei nominalizati, pentru ca nu ar intelege, ar lua-o doar ca un repros si atat, nu ar intelege esenta din spatele acestei concluzii...
Doamne cat e de minunat sa te poti bucura de lucrurile simple si banale,nu doar sa te bucuri de ele,ci sa le poti face cand vrei tu!
Cat e de bine sa poti sa-l imbratisezi pe cel drag,sa-i spui ca il iubesti,sa-l strangi in brate sau sa-l suni cand simti ca inima il cheama!
Cat e de minunat sa te poti odihni,sa dormi ca un bursuc,sa ai un somn odihnitor,sa te plimbi cand simti nevoia,sa desfaci o bere sau un vin si sa le savurezi,fara sa trezesti demonii din tine!
Cat e de bine sa savurezi un fel de mancare preferat in mijlocul patului,savurand un serial!
Cat e de minunat sa te simti linistit,sa razi fara sa citesti ceva amuzant,sa plangi de bucurie,de furie sau de teama si sa nu fie nevoie sa spui de ce au luat-o lacrimile la vale!
Cat e de bine sa tragi o pereche de blugi pe tine,oricare vrei tu si sa cobori din bloc,sa suni pe cine vrei tu si sa accepte invitatia ta de a va vedea,fara sa se uite la ora sau sa invoce tot felul de motive pentru care ar declina propunerea ta!
Cat e de bine sa fii tu bine cu tine! Unde e binele acesta din lucrurile simple?
Cat e se bine sa scrii un sms sau un mesaj oriunde fara sa te gandesti de 5000 de ori la intonatie,la semne de punctuatie,la corectitudine si la intelesul cuvintelor! Sa scrii pur si simplu,sa suni,sa nu-ti iei dictionarul cu tine inainte de conversatie,sa nu-ti pese de ce va crede interlocutorul! Sa spui un “te iubesc” pentru ca asta ti-a venit acum,fara sa astepti inapoi acelasi mesaj sau sa-ti fie teama de reactia celuilalt. Pana la urma sentimentele sunt ale tale si ele trebuie exprimate in cel mai simplu mod cu putina!
Sa simti ca sarea si piperul sunt de ajuns pentru a da gust unei fripturi,sa fii convins ca langa ar merge perfect o banala salata sau un banal morcov fiert.
Viata e simpla,noi o complicam de multe ori,pentru ca mereu ne intrebam ce si cum,cand si de ce,pentru ca facem ce trebuie,nu ce vrem si ce simtim,pentru ca ne ghidam dupa totul felul de modele de viata,pentru ca fie suntem superficiali,fie prea implicati,fie interpretam totul,fie nu vedem esenta si nu apreciem calitatea si puritatea sentimentelor.
Savurez o cafea, am facut o baie fierbinte, fiica mea e la scoala online, de dimineata mi-am terminat organizarea prin casa, am avut timp si de un episod din grey's si acum admir claritatea de afara...o claritate care parca incepe sa se regaseasca si in gandirea mea...e clar ca trebuie sa merg mai departe, sa tin capul sus, sa o ajut si pe mama la acest capitol si pe tata, ca mi se pare ca el a cazut cel mai mult...el e uneori extrem de prapastios si e enervant pentru mine sa ma lupt si friciile lui. E enervant ca parca le trezeste si pe ale mele.
Chiar in ziua cand a primit mama confirmarea meliomului multiplu si am vorbit cu tata la telefon, am simtit o cadere de la cer la pamant a psihicului tatalui meu. M-am imbracat rapid si am mers la el; mama era deja la tratament. Era cam pierdut, insa pe parcurs ce povesteam cu el simteam o descretire, o intelegere a faptului ca "nu e singur", si ca intotdeauna vom trece peste tot impreuna si ca nu ne vom lasa. Nu ne-am lasat niciodata, chiar si atunci cand viata noastra era extrem de ciudata, de grea.
Stiu, am familia mea, am copilul meu, insa mereu o parte din mine va fi acasa la ai mei. Nu ma voi putea rupe niciodata si nici nu voi putea sa fiu concentrata doar intr-o parte. Asa sunt eu, asa voi fi si asta ma defineste. Nu cred ca vreau sa schimb ceva. Si daca as incerca sa fac acest lucru, tot nu as putea. Am incercat de mai multe ori, dar asa sunt eu. Poate daca ma mai nasc o data voi putea sa-mi schimb acest aspect.
O sa mai treaca un timp cand imi voi ridica capul din pamant, cand nu voi mai simti noduri in stomac, cand poate voi accepta situatia cu totul.
Uneori as vrea sa ma pun in pat, sa dorm si cand ma trezesc sa fie totul schimbat... mi-e dor de linistea mea, de bucuria mea, de momentele cand simteam doar fericire, bucurie si cand abia asteptam fiecare moment...mi-e dor de libertatea mea...
M-am saturat si de scoala asta online, de temele zilnice...vreau sa evadez, sa nu ma gandesc la nimic, sa zambesc, sa rad cu pofta.
Ieri a fost asa de frumos afara, incat m-am plimbat 2 ore. M-as fi plimbat si mai mult, insa deja incepeam sa resimt frigul, desi eram imbracata gros.
Ma bucur ca maine voi fi toata ziua la aeroport. Plec la 5 dimineata si ma voi reintoarce acasa pe la 18. Voi avea timp de gandurile mele,ma voi rupe de normalitatea asta zilnica, care a ajuns sa ma erodeze uneori...
Dupa o perioada de banuiri,evident toate cu baza medicala,am aflat azi ce e cu mama. Se numeste mielom multiplu. E ceva care i-a mai fost mentionat de alti medici,acum dupa un alt set de analize,diagnosticul a fost confirmat,dupa o noua vizita la hematologie.
E greu,cel greu sa constientizezi ce ai,sa-ti dai seama ca e ceva cu ce trebuie sa traiesti,ca nu mai ai acelasi ritm. E greu pentru toti...cel mai greu e sa tinem capul sus... sa privim in sus si sa nu cadem fara sa luptam...
Totul e o lupta interioara,e o lupta a tuturor... trebuie sa accepti ca o perioada vei avea un alt ritm,dar nu inseamna ca asa va fi tot timpul. O sa-ti revii,dar e nevoie de timp. Uneori cel mai greu e sa lupti cu trairile proprii...
Cel mai greu imi e sa plang...m-as urca in primul autobuz si m-as opri la capat de linie...problema e ca nu o pot face singura de multe ori...atat de multe intrebari...nici macar in baie nu pot plange singura... de ce plangi,mami? Am o problema la ochi...dar cat sa tina problema? Ca nici macar astia de 7 ani nu te cred.... nu e greu,e imposibil uneori...si totusi eu sunt mereu omul care da tonul la tonusul pozitiv, asa ca oricat de greu mi-e nu ma las si nu-i las nici pe cei din jur. E o lupta pe lunga durata, dificila, dar impreuna vom trece peste tot.
Cel mai mult am invatat sa apreciez fiecare moment. Poate de aceea uneori traiesc cu intensitate maxima orice oportunitate. De altfel, fac acest lucru de multa vreme, insa acum parca mi-am reamintit sa fac acest lucru...
Pana la urma timpul trece, ne ingradim sau suntem ingraditi, si sunt sanse putine ca sa vina din nou acea oportunitate. Totusi cand esti patit nu mai lasi chiar asa garda jos fara sa-ti pui mii si mii de intrebari. Te ajuta, nu te ajuta? Nu stii, dar e ceva firesc....e in firea ta si asta te defineste cine esti.
Ai asteptat sa se intample "acum". NU s-a intamplat, nu s-a intamplat nici maine, nici peste 30 de zile, dar se intampla acum, un acum ce a durat mult, dar un acum care te ingradeste, fara sa vrei. Ce sa fie?
Peste 2 zile e ziua mea de nastere, asa ca: La multi ani, mie!😍 Curaj, pitico!
Ieri a fost ziua de nume a fratelui meu. Aceeasi poveste de ani de zile....am crezut ca acum ceva se va schimba....nu a inteles nimic...i-am trimis sms pentru ziua numelui... am crezut ca va zice:” hai tu sora’mea la o cafea,la mine!” Nu in oras,unde ar fi dat bani....nimic... cum era sa zic:” ba,hai ca vin sa dai o cafea la tine?”
Vineri seara am dus-o pe pitica la ai mei. Si-a dorit si am zis ca ii va prinde si mamei mele sa se rupa acum de ce se intampla cu sanatatea ei...am mers cu frate’mio...am zis ca va fi un moment bun sa povestim. I-am zis ca ma bucur ca suntem aproape,ca suntem in acelasi oras,ca e minunat ca ne putem imbratisa cand vrem noi....a inteles ceva? Nu...clar ca nu... el e tot in lumea lui cu o alta care e la fel ca fosta....fugim de casa,de familie...
Haine,cumparaturi,socializare...atat! Ma gandeam asa la mama,cat de mult sufera pe tema aceasta... tata cu Nico discutau de mate,teme...il vedeam pe tata cum se bucura. Mama era topita de moment...
Bai,da spune ca nu vrei copii,si vrei alta viata,nu are sens sa creezi tot felul de iluzii...nu se supara nimeni....e viata ta! Tu decizi! Dar hai sa nu cream altceva de ceea ce nu e...
Pe cand am zis ca lucrurile merg pe fagas bun...
Cel mai mult sufar pt mama,in aceasta situatie...sunt si eu mama si stiu cat e de greu....sincer,acesta e unul din motivele pentru care nu voi face niciodata inca un copil! Dar niciodata!
