Dupa toata treaba cu mama,e ciudat cand dupa ce imi spune cum se simte,ca e obosita,cu medicamentele,ma intreaba eu cum sunt. Ce as putea sa spun? Mama,stii azi am fost nervoasa pe Nico pt comportamentul ei,am avut chef sa o iau la pas singura, nu am dormit bine, nu am chef de nimic. E o intrebare la care nu am decat raspunsul:” sunt bine,mama”.
De ceva vreme raspunsul meu e acelasi. De fapt intotdeauna a fost acelasi. Tot timpul am auzit doar cum se simt ceilalti,ce ii doare,cum dorm...etc. Pe mine cand m-a durut ceva si a trebuit tratat am actionat,cand a fost o durere ce nu are antibot, am ales caile mele sa o plang sau sa o scot din mine. Mereu mie mi-am zis,mereu eu gasit calea sa ma ridic si sa pasesc. Si au fost multe momente cand as fi vrut sa spun si sa aud un raspuns,fara sa fie” pai o fi bine? Ceilalti...”Probabil tot timpul au fost altii si nu eu...cumva deschizi gura si nu apuci sa zici nimic ca vine cineva de la coada si urla peste volumul vocii tale...Nu am vrut sa incarc pe nimeni cu trairile mele...am considerat ca eu am solutia,uneori imi lipsea imboldul...nu ma interesa ce ar fi zis altii,ma interesa ca ceilalti sa nu aiba grija mea,sa fie linistiti.Am considerat ca eu nu trebuie sa fiu o prioritate si cred ca am gresit...pentru ca eu nu m-am plans,am suferit singura,am plans singura... greselile si povarea erau ale mele. Cam asa am gandit...In momentul cand am inteles ca ma incarc cu tot si am renuntat rand pe rand la anumite persoane din viata mea,acele persoane s-au reintors in viata mea la un anumit interval de timp,fara sa fac eu ceva in acest sens. Si cand s-a intamplat asta a fost greu sa nu refulez prin cuvinte,trairi...nu ai cum...
Cum sa zic ca as fugi vreo 3 zile de acasa,undeva unde sa aud muzica,pasari,sa respir si sa imi aud bucuria trairilor? Cine sa ma suplineasca? Am umerii foarte incarcati...pasesc si uneori zici ca e noroi pe oriunde calc si ma afund...o iau la fuga si mi-e frica sa nu alunec...daca o sa cad nu stiu daca e cineva in jur sa ma ridice... toti isi vad de ale lor... vor zice toti ca erau prea obositi,ocupati,si ca eu am uitat sa-mi iau cizmele de cauciuc...
Cum naiba inca nu am inteles ca oamenii nu se schimba?
Asa m-am saturat sa fiu prinsa la mijloc...
Prea multe credite acordate celorlati, prea putine mie... pentru ca asa sunt eu... dar in 2021 lucrurile se vor schimba... pentru ca eu am nevoie de mine... si asta e marea temere a tuturor, cand uneori mai spun acest lucru...momentan doar spun...2021 e un an sigur al deciziilor, unul de transare...nu e o amenintare, e doar ceva ce a fost amanat prea multa vreme....
Asa sunt eu...greu sa ma pun pe primul plan!
E Cineva Acolo Sus care ma aude?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu