Chiar nu puteai sa te opresti? Dupa atatea piedici ma intreb unde e Cel De Sus cand am nevoie de el? Am nevoie sa o stim pe mama bine,in siguranta acasa,linistita,bucuroasa.
De cateva zile se simte cam rau,azi e internata in spital,dupa ce ieri a mai fost o tura la transfuzie...respira greu,desi are volumul de oxigen foarte bun!
Imi simt stomacul ca un ghem... pe cand crezi ca ai sarit groapa,apare inca o groapa si uite asa...
Tata ,bietul e si el distrus....ingandurat,speriat,panicat... nu e usor sa-ti vezi sufletul pereche asa, mai ales cand stiai ca e pura energie vie si vesela... e ingrozitor! E si mai ingrozitor ca nu putem fi fizic langa ea...depindem de mesaje si de apeluri...
Imi vin in cap tot felul de scenarii...e greu sa ma mentin pe linia de plutire, mi-e greu sa trag de toti si sa spunca stiu ca "totul va fi bine!" Trebuie sa ma adun, sa fiu langa fiica mea, langa sotul meu, langa toti ai mei, sa vin la aeroport fara sa imi sterg mereu ochii de lacrimi, mi-e greu sa dorm, sa mananc, mi-e greu sa mai fiu eu...
Cel mai ciudat a fost cand am auzit-o pe fiica mea:" mama stie sa rada...de cand nu a mai zambit mama". Am simtit ca o sageata in inima... cu vocea acea de copil totul pare mai dureros, pentru ca are o sinceritate incontenstabila in voce...stie ca sufar, stie ca sunt trista si imi tot zice ca Vika ( mama ) se va face bine, ca si ei ii e dor sa o iubim pe Vika si ca ne vom duce curand la ea...curandul acesta nu va fi mai devreme de 30 decembrie...
E atat de greu sa-ti auzi mama epuizata, ca abia respira ( asa s-a intamplat zilele trecute ); a aflat ca are si astm...e greu sa nu-i mai aud glumele ei, rasul ei zilnic, chiar si atunci cand totul era negru in jur....ma uit pe telefon si sar in sus de bucurie cand vad mesaje de la ea! Ieri o data am vorbit cu ea la telefon, greu isi gasea aerul sa respire...e obosita, nu reuseste sa adoarma...
Nici eu nu prea dorm..azi-noapte cred ca am dormit maxim o ora..m-am ridicat la 4:30 din pat, m-am imbracat si am venit spre aeroport... nu ma simt obosita, ma simt neputincioasa, ma simt trista, mi--e greu sa ma adun, caut ceva frumos ca sa ma ajute sa zambesc, sa nu ma gandesc la situatia in sine...simt ca parca e prea mult pentru ea, pentru noi toti...parca e un boomerang...totul e aiurea...si parca e nesfarsit...e ca un labirint si astept sa vad luminita si sa iesim invingatori...finalul de an sa ne regaseasca impreuna, in brate, fericiti, plangand de fericirea de a ne revedea....
Imi pare rau ca poate pana acum nu i-am spus mamei mele mai des ca o iubesc, cat de mult tin la ea, cat de mult apreciez tot ce a facut pentru noi...am vazut doar acele lucruri care mi-au intunecat privirea...si nu am voie! Nu am voie sa-mi judec mama! Si eu sunt mama si imi dau seama ca e tragic ca cel drag sa faca acest lucru...mi-am propus sa nu o mai supar deloc...sa uitam tot ce ne-a facut uneori sa avem pareri in contradictoriu...viata e prea scurta, si chiar asa e de foarte multe ori, ca sa tinem in noi atatea resentimente, atata rautate... hai sa ne iubim cand se poate, intotdeauna, sa ne imbratisam tot timpul, sa radem, sa zambim, sa mutam muntii impreuna, sa ne facem viata frumoasa impreuna...
Sistemul, situatia actuala ne ingradeste atat de mult si ne facem sa fim extrem de singuri uneori, extrem de neajutorati, de egoisti, de tristi...
2020 sper sa-mi aduci un final frumos, sa rad, sa plang de bucurie si chiar daca te urasc, sa apuc sa te iubesc...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu