E ca un deja-vu....

 Mi-e foarte greu uneori sa ma regasesc, in aceasta perioada...parca cineva m-a pedepsit pentru ceva ce nu am facut...sa-ti ia accesul de la cei dragi e cu siguranta cea mai mare pedeapsa... nu am cerut sa fiu singura,nici nu am cerut sa-i pedepseasca cineva pe cei din jur... nu stiu care e scopul, pentru ca sincer nu vad niciunul...stiu doar ce simt si de multe ori e greu de suportat...parca cineva m-a inchis intr-o camera fara lumina, m-a legat de maini si de picioare si aseapta sa vada ce voi face...cam asa e tensiunea la care ma simt supusa...

E ciudat, dar ceea ce simt acum am mai retrait acum vreo 11 ani, cand a plecat mama in Italia. Am simtit aceeasi spaima, acelasi nod in gat si in stomac. La fel de pierdut l-am simtit si pe tata atunci. Atunci nu am reusit sa vorbesc cu mama decat atunci cand a ajuns la destinatie, desi am insistat sa-i dau o cartela pe care sa o sun. Au fost alte 12 ore cumplite pentru mine. Acum simt ca e mai greu pentru ca am mai multe responsabilitati. 

Am o prietena buna cu care am vorbit zilele acestea, care si ea a trecut prin multe evenimente grele. Si oricat de greu i-a fost, mereu a gasit calea sa mearga mai departe. Ea e ceva mai rationala, mai transanta la capitolul intamplari, oameni, sentimente. Ea vede cumva lucrurile mai rational si poate ca acest aspect a facut-o sa treaca mai usor peste fiecare intamplare...

E greu pentru mine sa o aud pe mama cum uneori se chinuie sa respire, sa vorbeasca, sa stiu ca nu pot sa fac nimic pentru ea, ca nu pot sa bat la usa salonului unde se afla, ca nu pot sa o imbratisez, ca dintr-odata tot ce stiam eu normal, e acum anormal... incerc din tot sufletul sa-mi pastrez traiectoria, insa eu ma gandesc de foarte multe ori:" cum as putea sa inghit eu aceasta bucata de paine, cand mama nu a putut sa manance?" Din pacate asa am gandit mereu...stiu, acum trebuie sa fiu altfel, pentru ca sunt si eu mama si nu pot sa renunt cu totul la mine...nu pot renunta la ceea ce sunt...ma rog la Cel de Sus sa ne dea forta sa depasim aceste obstacole, sa fim sanatosi si din nou impreuna! Nu-mi place deloc aceasta lectie de viata, aceasta palma puternica....nu aveam nevoie acum, de fapt niciodata, cu atat mai putin acum, in contextul actual. Poate ca gandesc prea mult, poate ca ar trebui sa iau lucrurile asa cum sunt, insa cred ca asta ma doare cel mai tare: sa-mi iei normalitatea vietii, sa nu ma lasi sa pun capul pe umarul mamei mele, sa o aud, sa nu o vad... Si stiu ca greul deja se termina, ca mama se va face bine, ca in curand va veni acasa, ca vom rade impreuna, ca vom bea un ceai.

Nico a mea tot timpul imi zice, pentru ca ma simte:" Mami, o sa vezi ca Vika va fi bine si in curand va veni la noi si o sa bem o cafea cu lapte impreuna si vom rade". Cuvintele ei sunt asa de adanci si asa de puternice! Si tocmai pentru ca stiu ca ea e omul gandurilor bune, a pozitivismului, finalul anului ne va gasi impreuna, razand!