Bine ai venit! Aceasta este o "parcare pentru ganduri".
Nu se plateste taxa nici de stationare, nici de oprire.

vineri, 15 martie 2019

Aparentele si oamenii din jur

Traim intr-o lume de speriat,sincer. Numai eu m-am saturat de postarile de pe retelele de socializare cu hashtagul :" coffe with a view". Oricine merge la munte/mare rapid pune o cana de cafea pe balcon si pac poza si pac comentariul, acelasi si acelasi tip de poza. Toti au ajuns sa posteze pe retelele de socializare despre viata lor personala, ca si-au dus copiii la strand, ca si-au scos copiii in parc, ca si ca. Si cei mai multi doar atat petrec timpul cu copiii lor: cat pentru poza. Am atatea cazuri in jurul meu, incat ma pufneste rasul si ma intriga in acelasi timp postarile lor.
Pe de alta parte mai exista si cei care posteaza doar agatati unul de altul, mereu prezentabile, mereu de nedespartit si pac aflu peste o luna ca ei de fapt sunt demult separati. 
Apropo de aparenta aseara la blocul de vis-a-vis era plin de politie, ambulante, oameni, criminalistica. La cateva minute am citit pe net ca era un tip care se aruncase de la balcon dupa o cearta cu nevasta. Si puteam sa jur ca se inteleg bine si ca acel om nu ar fi capabil de asemenea gest! M-a cutremurat stirea, jur! Nu-mi venea sa cred, mai ales ca poate se nimerea sa ne uitam cu Nico pe geam dupa avioane, mai facem acest lucru seara. Noroc ca nu s-a intamplat si aseara! Cum sa-ti iei viata atat de usor sau mai bine zis ce traume ascunde acel om? Ce stres psihic sau ce a acumulat incat a recurs la un asemenea gest? 
De cele mai multe ori un zambet ascunde de fapt alte multe, care te fac sa te cutremuri de frica, de teama. Cat de slab e omul! Adica nu-si iau viata oamenii care traiesc in ghenele de gunoi, in adaposturi si iata isi curma viata oameni pe care ii vedeai normali.
Normalitatea nu e ce a mai fost. Suntem atat de erodati psihic, incat probabil ca uneori clacam. Si totusi oricat de suparat sa fii, mai bine iesi la aer si te linistesti sau iti desfaci un vin, chiar fumezi o tigara. Adica gasesti ceva solutii care sa-ti calmeze starea psihica. Pana la urma lasi in urma niste parinti care vor suferi enorm. Noroc ca omul de care ziceam mai sus nu avea copii. 
Tragedii la tot pasul. Am ajuns niste oameni care ne ascundem sub diferite identitati, ne gandim doar sa aratam ca suntem bine cu totul, cand de fapt suntem un morman de tristete,de suferinta, de neimpliniri.
Eu cand am aflat ca fratele meu divorteaza am ramas cam socata. Si el facea parte din categoria acelor cupluri care afisau mereu o imagine impecabila. Bine, mie nasul mi-a dat de inteles ca ceva se intampla, mai ales ca el era mereu singur.  Dar in acelasi timp il apreciez ca a fost in stare sa mearga inainte, a suferit, sufera probabil si acum, dar nu se da batut si face ce simte! 
Asta spune multe despre el ca si caracter! Sunt putini care isi asuma cu totul. Si e normal, mai ales cand poate viata se complica sau cand poate te gandesti ca nu mai ai de trecut decat un pod si apoi ai ajuns la mal. Important e ca toti sa ne asumam si sa avem curajul sa mergem mai departe!



miercuri, 13 martie 2019

Independenta copiiilor

Postarea de azi va fi despre de ... toate. In primul rand sa incep cu independenta copiilor, mai ales a celor mici. Cum sa crezi ca piticul tau isi va castiga indepedenta cand abia face primii pasii, daca tu il lasi sa dea cu capul de scari, il lasi sa se loveasca, sa-si rupa o mana. Acestia sunt pasii despre independenta? Zilele trecute am vazut pe troleu o mama cu o fetita,nu mai mare de 2 ani. Mama tinea in mana o trotineta, a ei si ii tot explica fetitei cu o voce tare: " tu ai vrut sa mergem cu trotineta, eu nu pot sa te tin de mana si pe tine". Asa ca fetita trebuia sa-si gaseasca singura echilibrul in troleu...in Cluj!! Unde stim cum e, soferii au impresia ca noi pasagerii suntem niste saci de cartofi. E drept ca la cum gandesc unii, sigur e prea mult spus! Evident ca fetita a cazut si era sa dea cu gura de bara. S-au oferit calatorii sa o ajute pe fetita, mama insa a insistat sa nu o ajute, ca fetita trebuie sa se invete. ( probabil sa invete cum sa-si numere dintii de pe jos)
Si asa inveti tu un copil? De nu eram cu Nico, sincer, isi auzea mama aceea chestii despre independenta si de cat de dobitoaca e ca adult. A fost prima fetita pe care am auzit-o ca plange cand pornise troleu. Masa' a asezat-o cu spatele la sofer si probabil ca s-a speriat. Incontinuu a intrebat fetita plangand cand coboara. Si nu, nu era vorba de o familie de rromi, daca la asta te gandesti, fiindca uneori aceia isi tin pruncii in brate si la 4 ani! Ah da, povestea nu se termina aici. La coborare,  mama ei a luat  trotineta la subrat si a pus-o pe fetita sa se tina de bara si sa coboare singura. O d-ra care era cu castile si a vazut ce se petrece, a luat-o pe fetita in brate si a coborat. Imediat, masa' in loc sa multumeasca i-a facut fete. Apai eu nu stiu, dar cu atata parenting, parintii au uitat sa simta si sa faca ce cred ei ca e mai bine pentru copiii lor. 
Apropo de acest lucru, am fost intr-un weekend la munte o gasca cu copii. Da, din nou eu am fost bona ca asa e mereu. Eu nu pot sa nu ma implic, mai ales cand Nico ma solicita. Am citit povesti copiilor, am colorat, ne-am jucat. Culmea e ca unele mame au zis ca e prima data cand copiii lor stau cuminti la povesti. Ei bine, era un baietel de 1 an si cateva luni. Aceeasi teorie: sa lasi copilul si sa nu-l ajuti. Bietul era tot pe jos, si mai ales ca avea de urcat si cateva scari. De cateva ori i-am intins mana si eu am devenit cea mai buna prietena a lui. Era tot langa mine si cand nu ma vedea striga tare: "aua". 
Eu cred ca de aceea suntem langa copiii nostri sa-i ajutam, sa le fim alaturi, sa-i tinem de mana, sa ii asiguram ca sunt in siguranta. Eu voi face acest lucru o viata intreaga pentru fiica mea. Oamenii nu constientizeaza ca va veni o vreme cand cei mici vor fi independenti pentru ca nu le mai fi frica sa cada, pentru ca isi vor gasi echilibrul, pentru ca vor fi puternici si pentru ca ne vor intinde ei o mana de ajutor. Vor stii ce sa faca cand vor cadea, vor cauta sa se perfectioneze, vor stii sa mearga mai departe, chiar si dupa o tranta zdravana. 
La fel cred ca e si cu intarcatul, la fel e si integrarea lor in societate, totul trebuie sa se faca lin, nu fortat. De ce sa traumatizezi copilul? Va avea grija societatea sa faca acest lucru, cu siguranta. Vor exista dezamagiri, important e sa stie ca nu e o tragedie si ca se poate intoarce in spate, va privi spre tine si va intelege din privirea ta ca totul e bine si poate sa mearga mai departe, ca lacrimile nu inseamna ca esti slab, inseamna ca renunti la ce ai acumulat in interior, reversi toata supararea, tristetea, te eliberezi. Ca mai apoi poate sa zambeasca, fara sa-i fie teama din nou sa planga, daca simte nevoia. 
E ca si cum parintii indeasa in gura copiilor suzeta aceea tampita, doar ca sa taca copiii. Si culmea ca cei mici nu tac! NU! Ei au ceva de spus, trebuie sa se exteriorizeze si nu vor tacea doar ca vrei tu. Sunt asa puternici, incat vor scuipa suzeta de fiecare data cand le-o indesi in gura ( e cea mai buna expresie la ce fac adultii). Cum sa cresti un copil mereu pe silentios? De ce? Ca sa nu se uite lumea la tine si sa te considere un parinte incapabil sa-i tii gura copilului? Si ce? Asta e important? Ce crede lumea? Dar lumea stie ceva despre copilul tau, despre ce traieste el?