Sambata noaptea a fost o noapte ciudata: am adormit greu,m-am trezit speriata-o dupa nici o ora; nu-mi aduc aminte ce am visat,insa inima imi batea in tot corpul,o auzeam in gat,in cap, imi era frica... m-am trezit am baut o gura de apa si am zis rugaciunea inimii,gandindu-ma doar la ea,vizualizandu-ma,asa cum imi spunea terapeutul meu bowen.
Am reusit sa adorm,apoi m-am mai trezit de vreo 2 ori. De data aceasta am reusit sa adorm ceva mai devreme. Ma trezesc noaptea mi-e foarte sete,toata sunt transpirata,mi-e frig...cand vad ca vine seara mi-e frica... ma ia asa cate o teama de imi sta inima in loc si abia pot respira...
Ieri plans mult,azi mi-a fost tare dor de mama...un dor din acela nebun. Ma gandeam ca vineri sunt 40 de zile deja si ca vom merge din nou la cimitir...ma ingrozeste cimitirul,mai nou...imi da o stare de frica,simt asa o liniste in cimitir care ma apasa...e o apasare groaznica,care ma face sa nu pot respira...nu ma pot aduna uneori...
Il simt si pe tata ca uneori ii e greu,ma gandesc cat de mare i se pare casa si goala... vorbesc cu el,ne facem mici planuri pt la primavara,ca sa vad cumva ca trebuie sa mergem inainte... insa nu stiu cum sa fac sa ma adun...unoeri parca cad de pe stanca in gol si parca imi simt corpul paralizat si nu pot sa dau din maini,din picioare...sunt ca o piatra care cade in gol... Am zile cand sunt furioasa si suparata pe mama,pt ca simt ca a renunt prea repede la mine... nu stiu,dar de multe ori nu vedeam nici o tragere spre mai bine...
Uneori ca sa o scot din starile ei de negatism sau sa o fac sa fie asa mai energica,o mai provocam cu cate “un dulce”. Mai mereu avea replica..”apai daca il fac,il mananc sau nu mai pot manca dulce”. Da da am inteles,dar nu esti doar tu si pana la urma e o bucurie sa faci ceva pentru ceilalti. Ea parca nici bucuria aceasta nu o mai avea si imi era ciuda pe ea si ma durea ca niciodata nu intreba” dar oare tu ai vrea ceva?”...desi eu nu mai mananc dulciuri de ani de zile...replica aceea ma omora pic cate un pic...nu mai vedeam nici o pofta de a darui,de a face altceva decat rutina aia cu casa si tv-ul.
Mi-e ciuda ca am considerat ca trebuie sa-i ajut pe toti,avand grija de ei,insa inapoi nu am auzit vreodata cu adevarat:” tu cum esti cu adevarat? Stiu ca ti-e greu,te pot ajuta cu ceva?”
Ajunsesem sa-mi fie jena sa o rug sa vina sa stea cu Nico cateva ore. O intrebam” maine ce faci? Oare poti sa vii sa stai cu Nico?”
De multe ori primeam raspunsul “ nu stiu,cred ca pot,pe la ce ora?” Imi sfasia sufletul...nu am auzit:” sigur! Cand spui tu! Nu-i problema,vin cu drag!”
Mai tot timpul intarzia,in schimb daca fratele meu ii cerea sa mearga la el,la anumite ore,era din timp la el... nu am inteles niciodata de ce asa...
Doare,atunci ma durea foarte tare,nu puteam spune pt ca iscam conflicte,suparari...uneori nici macar nu spuneam mai departe raspunsurile ei,pt ca am “muscat-o” de cateva ori si tot eu eram la mijloc...
Imi vine sa urlu de suparare,de tristete... fara sa vreau imi revin in minte replici,intamplari...stiu:” nu pot schimba ce a fost”...nu,nu pot,dar poate ca pot vedea acum lucrurile asa cum erau cu adevarat...era greu atunci,pt ca nu intelegeam de ce asa...ca doar nu ceream nimic...credeam ca e o bucurie sa stai cu nepoata ta si o oportunitate si sa stati impreuna...eu asa o vedeam...poate doar eu...
Sincera sa fiu, nu credeam ca la 37 de ani voi avea asa probleme cu somnul...
Sper ca dupa ce voi reincepe terapia Bowen sa redevin o parte din ceea ce iubeam candva...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu