Ieri am cunoscut o persoana care parca a fost toata viata mea, umbra mea. Parca as fi fost o carte deschisa pentru acea persoana, atat de multe a stiut despre mine. Lucruri care poate doar eu le stiu, pentru ca stateau in mine de teama sa nu iasa la suprafata.
Mi-a spus foarte clar ca sunt o persoana rationala si ca nu tot timpul m-am gandit la cei din jur, sa fac in asa fel incat sa fiu cea mai buna fiica, cea mai mama si cea mai buna sotie si mama si ca am uitat sa-mi acord mie libertatea de a decide, de a spune ce gandesc, sa iau decizii care poate pentru cei din jur nu ar fi fost pe plac. Si mi-am dat seama ca a avut perfecta dreptate! Si acest lucru m-a obosit, continuu, zi de zi. Cel mai putin contam eu. Si a zis ca nu de teama ca sa nu supar pe cineva, ci pentru ca sa-i fac pe cei din jur fericiti si linistiti. Chiar asa a fost tot timpul. Niciodata nu am vrut ca cineva sa-si faca vreodata griji pentru mine, niciodata nu am spus cand ma doare cu adevarat ceva. Orice era faceam sa para neinsemnat. Orice aveam de spus mereu gandeam inainte de a spune, ca sa nu supar pe nimeni. Au fost situatii cand am rabfunat, ca pana si la mine se termina sacul rabdarii si atunci normal ca cei din jur au considera ca am o problema. Nu aveam decat faptul ca prin protejarea lor, ma faceam pe mine neinsemnata in trairi. Asa fost tot timpul. Numai ca timpul pune presiune pe starea emtionala, pe trairi, pe tot.
Si asa ca m-am decis sa nu mai las dupa toti, sa nu mai fac doar ce trebuie pentru cei din jur, sa fac pentru mine. Degeaba urlau trairile mele, daca nimeni nu le auzea in afara de mine. Nu de alta, dar deagaba am spus o data, de doua ori, daca lumea nu m-a luat in seama. Niciodata nu am contat cu adevarat, au contat actiunile mele, modul meu de a fi acolo unde trebuie, cand trebuie, fara intrebari, fara a cere ceva in schimb. Mereu am zis ca asta e menirea mea sa fiu generoasa, sa fiu omul in fata carora se deschid ceilalti. Cand insa am inceput eu sa spun ce ma doare, ce nu-mi place, ce gandesc, ceilalti au gasit tot felul de explicatii pentru explozia mea interioara sau pentru sinceritatea mea.
Nu, nu sunt nebuna! Nu, nu sunt schimbata, nu s-a intamplat nimic cu mine, asa am fost tot timpul, doar ca m-am stins acumuland in interiorul meu toate rezidurile emotionale.
E clar ca atunci cand obosesti, rabfunesti. Povestind cu persoana de care mentionam, mi-am dat seama ca am uitat sa traiesc, sa rad, sa fac ce-mi place, sa--mi cumpar ce-mi doresc fara sa dau explicatii, fara sa ma justific mereu pentru fiecare alegere a mea. Asta m-a obosit cel mai mult. De ce si iar de ce?
De ce nu poate sa fie: "ok, daca asta iti doresti, e perfect." Atatea explicatii, atatea justificari. Am uitat sa ma iubesc, sa ma pun pe primul loc, sa fac ce-mi place ca sa ma relaxez. Cand faci cam zilnic aceleasi lucruri, fara sa-ti dai ragaz sa respiri, e clar ca obosesti. Dar cine sa te inteleaga ca tuturor li se pare normal ce fac, fara sa gafai?
Asa ca de azi mi-am propus sa ma fac auzita, indiferent pe cine deranjeaza. Sper sa-mi reuseasca de data aceasta.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu