Un restart!

In viata mea s-au intamplat multe in ultima perioada. Eu am inceput sa ma recunosc. Am inceput sa ma simt bine cu mine, sa ma indragesc, sa ma iubesc, sa ma admir, sa fiu calma, sa fiu linistita cu totul. Am avut nevoie de un refresh, de un restart. Si ma bucur ca sunt eu cea pe care o stiam acum multi ani. Sunt eu cea care zambeste, cea care danseaza singura prin casa, care iubeste lucrurile marunte si care se bucura chiar de o raza de soare. 

Toti avem nevoie de un restart, unii acceptam, altii ne luptam in continuare cu noi insine, altii ne innecam in multe alte detalii, lucruri.

Am observat ca ne place mult sa ne plangem! Si ce ne mai place! De foarte multe ori ne plangem de chestii care tin de noi: ne plangem ca avem salariul poate prea mic, ca suntem raciti, ca ceilalti colegi sunt nu stiu cum, ca a picurat, ca s-a innorat. Suntem agitati, nervosi. Vad zi de zi oameni la cozi la hypermarketuri mereu nemultumiti, mereu dau impresia ca sunt in contra-timp, cand de fapt nu se grabesc nicaieri. Acele 30 de secunde in plus la casa de marcat nu-i incurca cu nimic, acele 30 de secunde in care casiera nu are codul la produs ii face sa scoata fum pe nari. Parca de abia asteptau sa se iveasca ceva de genul ca sa explodeze.

Apropo de chestia asta am vazut un filmulet cu oameni in trafic, evident certandu-se, injurandu-se. Cel care era filmat in interiorul masinii zambea, ii facea cu mana la cel din afara masinii care arunca cu vorbe, expresii. Cel care era pe bancheta din spate era suprins de reactia acestuia. Si morala era una cat se poate de simpla: acel om din afara masinii avea nevoie de acel eveniment in trafic ca sa se descarce si ca de fapt nu merita sa iei nimic personal, nu are sens sa te marcheze nimic, ca de fapt oamenii nu tin cont ca s-au rastit la tine si ca de fapt tu nu esti decat un pion si ca e intamplator ca se descarca pe tine. Si asa e! Cautam evenimente, le inventam, ne consumam din nimicuri, uitam esentialul si ne macina lucrurile care nu conteaza deloc. Dam mereu impresia ca suntem contra cronometru, ca am ratat startul la emisiunea de la televizor, ca am intarziat la programarea de la dentist, ca lumea se termina daca asteptam inca o secunda. De abia asteptam ca cel de langa sa greseasca. Am devenit rai, autoritari si fara lipsa de esenta. 

Vedeam mamele la gradinita cum dau ordine la copii lor: : hai imbraca-te, incalta-te!" Bietul copil e obosit, nerabdator sa plece acasa sau inca adormit, depinde de timp: de plecare sau sosire si ele autoritare dau comenzi, ca asa au fost sfatuite de educatoare. Cica asta se numeste: "independenta".

Imi vine sa rad maxim, jur! Pai daca esti acolo, la ce naiba stai si dai ordine? Ca esti adult si ca ai impresia ca asa iti inveti pruncul sa execute? Fa exercitiu acasa cu el. Oricum cei mici cauta sa fie independenti. SI o fac ei cand simt ca sunt pregatiti. 

Nu, stau dansele asa in picioare si dau comenzi. De parca si-au cumparat roboti sau animale de companie si acum ii invata comenzile: "sezi, prinde mingea, inghite". 

Sunt absolut jenante! Ca imi vine sa le intreb ele cum se simt dimineata la trezire cand sunt la munca si poate stiu ca urmeaza sa se intalneasca cu X, care intamplator e seful si poate e insuportabil. Au chef sa-si aseze rapid geaca in dulap? Sau cum e la plecare? Nu asteapta sa plece spre casa, chiar si fara geaca pe ele?  Ele cred ca asta inseamna educatie. Au trecut anii, iar ideile au ramas la fel. Aceleasi chestii prostesti invatate de la buna care biata de ea se ocupa de educatie printre muncile agricole.

Cu un  restart ma bucur sa te salut si sa te rog sa te regasesti si cand nu reusesti, sa faci ceva in acest sens! Se poate!