Cum va arata noua normalitate?

 Am trecut de la partea nu-mi vine sa cred,la partea in  care imi dau seama ca mama nu se mai intoarce acasa si totusi astept in fiecare zi sa ma sune...sa-mi trimita un mesaj...

Nico imi spune in fiecare zi:” Mami,nu vreau ca tu sa mori! Asa-i ca ma vei ajuta sa-mi cresc copiii?”

Mereu o asigur ca voi fi inca multi zeci de ani langa ea! 

“Mami, pe noi doua nimic nu ne va desparti!” Instant imi dau lacrimile. O zice cu o intensitate in voce si cu o maxima sinceritate...e ceva din tot sufletul... ceva ce imi patrunde pana in maduva oaselor...adanc de tot...

Inca nu stim ce inseamna noua normalitate fara mama... nu am nici un plan,las lucrurile sa vina de la sine... din pacate dezamagirile nu au incetat sa apara...mereu am zis ca eu nu voi avea discutii despre chestii materiale si pare ca dwsi asa am stabilit,altii au considerat altceva si e dezamagitor...maxim!

Nu o sa inteleg de ce mama a murit singura,in spital,suferind... nimeni nu poate sa-mi scoata asta din cap...vad in jur capete plecate si tind sa cred ca nu stiu toata povestea... e trist,ca lucrurile materiale se regasesc in lista scurta a celor ce se bateau cu pumnii in piept ca nu va niciodata asa!

Eu mi-am jurat ca nu voi fi asa si nu sunt si nimic nu poate sa ma faca fericita cand vine vorba de ce a apartinut mamei...eu o vreau pe ea inapoi!

Aveam atat de multe de trait,de facut impreuna si nu inteleg de ce Cel De Sus mi-a Luat-o,cand l-am rugat,implorat sa o aduca acasa cu bine. Si am facut-o din tot sufletul. Ma mir ca mai am lacrimi sa plang,la cat am facut-o in ultimele multe luni... sunetul aerelor conditionate de langa bloc imi ridica spatele...le-am auzit in profunzime cat mama a fost in spital.

Care e adevarul de fapt despre starea mamei? Ce s-a intamplat cu ea? Cine a decis ca pe 10 ianuarie sa plece in Ceruri?

Cum stam cu constiinta? Nu stiu cum va arata normalul noii vieti fara mama...e greu sa ma adun cu totul...va trebui sa croiesc un plan pt ca si tata sa poata merge inainte...momentan il captez in activitati cu Nico,cu mine,cand nu muncim...incerc sa caut o traiectorie...stiu sigur ca niciodata nuu voi umple acest gol lasat de mama,si stiu ca mereu voi incerca sa fiu langa fiica mea si ca voi trage de mine ca sa ma prinda cel putin 80 de ani sanatosi...

Totul e despre ea...

 Unii trecem mai usor,altii mai greu peste o pierdere de genul..avem relatii diferite cu cei dragi,suntem diferiti...unii mai cerebrali,altii avem nevoie de mai mult timp ca sa ajungem in stadiul in care sa vorbim cu cei pierduti intr-o alta maniera...

Mi-e greu ca ma vad pe mine acum...il vad pe tata...o vad pe cea mica cum sufera si e o totalitate de trairi care sa vreau ma afecteaza direct si imi amplifica durerea... * care fara

Plus ca a fost singura in spital cam o luna si acolo a ramas singura...si e ceva ce ma sfasie...pt ca nu inteleg de ce asa,de ce ea...

Ati plecat demult deodata,si pt mine a fost greu..

Mama,

 Mama,

Mi-e asa de dor de tine,incat imi vine sa-mi rup sufletul din piept. As vrea sa te mai aud macar o data,sa te strang in brate,sa iti aud rasul si as vrea sa-mi cer iertare pt supararile pe care le-am facut fara sa vreau  in ultima perioada. Nu ai meritat asa ceva din partea mea!

M-am rugat tot timpul si nu am crezut nici macar o data ca nu vom mai bea o cafea impreuna...sufletul meu e gol...o parte din mine s-a rupt si cred ca niciodata nu va mai fi intreg...

Si acum iti aud vocea cand m-ai sunat pe 25 decembrie si mi-ai spus ca nu prea poti respira si “Va pup,dragii mei!” 

Au fost ultimele cuvinte...as da orice sa nu fi fost...

E ca atunci cand ai plecat in Italia...acum nu inteleg de ce nu te mai intorci...aveam atat de multe de facut impreuna...inca nu pot sa cred ca noi doua nu ne vom mai lua in brate...fizic...

Tu,Cel de Sus!

 Daca asta inseamna sa o salvezi pe mama,ia-mi viata mea! Atat imi doresc de Craciun! Sa o aud, sa stiu ca e bine. Daca noi,doua nu putem fi impreuna,ia-ma pe mine! Nu vreau altceva! 

Fiica mea poate va fi mai puternica decat mine. Eu atat imi doresc acum!

Nu decid eu,dar imi dau viata pentru ea,daca Cel de Sus alege. Si nu am nici un regret!

Hai sa....

 E usor sa urasti, e usor sa vorbesti urat, sa te rastesti...e nobil sa iubesti, sa vorbesti frumos, sa intelegi starea celuilalt. Pana la urma sunteti in aceeasi barca, de ce te-ai legana ca sa strici echilibrul? 

Iubim, suferim, asteptam doar ca lucrurile sa-si urmeze cursul firesc si sa ne mentinem echilibrul...asa m-am saturat de multe ori sa tot incerc sa fac lucrurile sa ramana pe fagas bun, sa tot trag de mine, sa-mi pun plasturi pe gura, sa-mi inghit trairile, sentimentele, cuvintele...

Nu ne face oare mai bine daca vorbim cald, folosim cuvinte pozitive? Nu e mai bine ca cineva sa nu tot repete aceeasi chestie ani la rand si ca tu sa nu mai tot cauti justificari? Devine obositor si anevoios...explodezi la un moment dat si iese din tine tot ce e mai rau... ca te si miri daca esti tot tu...dar asa se intampla cand tot tii in tine, cand incerci sa mentii echilibrul...iti inhibi gandirea si apoi:"boom". Totul devine plin de cuvinte urate, de trairi ciudate! Hai sa ne iubim, hai sa ne intelegem, hai sa facem ca lumea aceasta sa fie mai buna! Hai sa deschide urechile cand cineva tot repeta acelasi lucru, hai sa nu tot ne gasim justificari, hai sa nu cerem tot timpul justificari, hai sa ne strangem in brate fara motiv, hai sa vaslim impreuna, si nu contra curentului... hai sa nu ne prefacem ca suntem cine de fapt am vrea ceilalti sa fim sau credem noi ca asa ar da mai bine...hai sa pasim cu fruntea sus, hai sa zambim, hai sa imprastiem bucurie si fericire! Sa aruncam cu noroi e usor...hai sa aruncam cu pupici de ciocolata dulce, hai sa nu ne mai punem piedica cand nu e cazul sa cadem...hai sa nu mai fim in competitie: facem parte din aceeasi echipa! Hai sa fim oameni frumosi, sa dam exemplu ca se poate, hai sa ne unim rugaciunile, visele, gandurile pozitive si sa nu mai cream tot felul de scenarii care nu-si au sensul...hai sa dam un sens al vietii in directia buna, pe care ne-o dorim! Hai sa nu mai fim falsi, hai sa nu mai scrie cu diacritice, cu virgule fix acolo unde trebuie, hai sa nu ne mai criticam, hai sa ne acceptam asa cum suntem si sa intelegem ca e normal sa gresesti, sa plangi, sa urli, sa strigi sau sa razi cu gura pana la ureche chiar daca nu ti-ai albit azi dintii...hai sa admitem ca nu suntem perfecti, hai sa iubim dungiile de la camasa, hai sa iubim imperfectiunea, hai sa ne iubim asa cum suntem, hai sa nu iubim imaginea, hai sa gasim esenta interioara, hai sa daruim fara motiv, hai sa ne alimentam gandurile bune si pozitive, hai sa nu mai fugim...hai sa mergem mana de mana in pasul nostru, in ritmul nostru, fara sa ne pese ca cineva ar putea sa ne contorizeze pasii, mersul...hai sa gasim ceea ce conteaza cu adevarat, sa fim noi, sa ne apreciem pentru ceea ce suntem, pentru imperfectiunile noastre, sa iubim, sa nu mai uram si sa fim asa cum ne defineste pe noi: cu suflet mare!

Cel mai mare regret e ca nu ai inteles nimic pana acum, desi ti-am spus, ti-am povestit despre trairile mele, despre ce-mi doresc in relatia cu tine...tot ceea ce faci e sa ma critici, sa ma privesti de sus, cand esti la acelasi nivel cu mine sau poate sub mine...las de la mine, dar si voi lasa moarta relatia cu tine...nu are sens sa ne prefacem ca mai avem ceva ce de fapt nu mai avem demult...facem ce facem si tot in acelasi punct ajungem...si oricat de mult am tot incercat sa-ti spun, sa-ti arat ca e nevoie de mai mult de atat, tot ce ai facut a fost sa spui ca e doar vina mea...nu-i asa ca e cea mai buna justificare cand stii ca de la mine vin sageti bune, dar tu le transformi in otravitoare? E mai simplu sa fiu eu cea  care te atac, ca am ceva cu tine, cand de fapt tu ai ceva cu tine si nu te placi? Si ar trebui sa te plac eu?

E ca un deja-vu....

 Mi-e foarte greu uneori sa ma regasesc, in aceasta perioada...parca cineva m-a pedepsit pentru ceva ce nu am facut...sa-ti ia accesul de la cei dragi e cu siguranta cea mai mare pedeapsa... nu am cerut sa fiu singura,nici nu am cerut sa-i pedepseasca cineva pe cei din jur... nu stiu care e scopul, pentru ca sincer nu vad niciunul...stiu doar ce simt si de multe ori e greu de suportat...parca cineva m-a inchis intr-o camera fara lumina, m-a legat de maini si de picioare si aseapta sa vada ce voi face...cam asa e tensiunea la care ma simt supusa...

E ciudat, dar ceea ce simt acum am mai retrait acum vreo 11 ani, cand a plecat mama in Italia. Am simtit aceeasi spaima, acelasi nod in gat si in stomac. La fel de pierdut l-am simtit si pe tata atunci. Atunci nu am reusit sa vorbesc cu mama decat atunci cand a ajuns la destinatie, desi am insistat sa-i dau o cartela pe care sa o sun. Au fost alte 12 ore cumplite pentru mine. Acum simt ca e mai greu pentru ca am mai multe responsabilitati. 

Am o prietena buna cu care am vorbit zilele acestea, care si ea a trecut prin multe evenimente grele. Si oricat de greu i-a fost, mereu a gasit calea sa mearga mai departe. Ea e ceva mai rationala, mai transanta la capitolul intamplari, oameni, sentimente. Ea vede cumva lucrurile mai rational si poate ca acest aspect a facut-o sa treaca mai usor peste fiecare intamplare...

E greu pentru mine sa o aud pe mama cum uneori se chinuie sa respire, sa vorbeasca, sa stiu ca nu pot sa fac nimic pentru ea, ca nu pot sa bat la usa salonului unde se afla, ca nu pot sa o imbratisez, ca dintr-odata tot ce stiam eu normal, e acum anormal... incerc din tot sufletul sa-mi pastrez traiectoria, insa eu ma gandesc de foarte multe ori:" cum as putea sa inghit eu aceasta bucata de paine, cand mama nu a putut sa manance?" Din pacate asa am gandit mereu...stiu, acum trebuie sa fiu altfel, pentru ca sunt si eu mama si nu pot sa renunt cu totul la mine...nu pot renunta la ceea ce sunt...ma rog la Cel de Sus sa ne dea forta sa depasim aceste obstacole, sa fim sanatosi si din nou impreuna! Nu-mi place deloc aceasta lectie de viata, aceasta palma puternica....nu aveam nevoie acum, de fapt niciodata, cu atat mai putin acum, in contextul actual. Poate ca gandesc prea mult, poate ca ar trebui sa iau lucrurile asa cum sunt, insa cred ca asta ma doare cel mai tare: sa-mi iei normalitatea vietii, sa nu ma lasi sa pun capul pe umarul mamei mele, sa o aud, sa nu o vad... Si stiu ca greul deja se termina, ca mama se va face bine, ca in curand va veni acasa, ca vom rade impreuna, ca vom bea un ceai.

Nico a mea tot timpul imi zice, pentru ca ma simte:" Mami, o sa vezi ca Vika va fi bine si in curand va veni la noi si o sa bem o cafea cu lapte impreuna si vom rade". Cuvintele ei sunt asa de adanci si asa de puternice! Si tocmai pentru ca stiu ca ea e omul gandurilor bune, a pozitivismului, finalul anului ne va gasi impreuna, razand!

Ce-ai facut tu 2020?

  Mi-ai luat ziua de nastere a lui tata ,mi-ai luat sarbatorile Pascale,mi-ai luat mult din mama pe care o stiam, acum imi vei lua si Craciunul. De Craciun nu voi putea merge acasa la ai mei...2020 ce e cu tine?

Chiar nu puteai sa te opresti? Dupa atatea piedici ma intreb unde e Cel De Sus cand am nevoie de el? Am nevoie sa o stim pe mama bine,in siguranta acasa,linistita,bucuroasa.

De cateva zile se simte cam rau,azi e internata in spital,dupa ce ieri a mai fost o tura la transfuzie...respira greu,desi are volumul de oxigen foarte bun!

Imi simt stomacul ca un ghem... pe cand crezi ca ai sarit groapa,apare inca o groapa si uite asa...

Tata ,bietul e si el distrus....ingandurat,speriat,panicat... nu e usor sa-ti vezi sufletul pereche asa, mai ales cand stiai ca e pura energie vie si vesela... e ingrozitor! E si mai ingrozitor ca nu putem fi fizic langa ea...depindem de mesaje si de apeluri...

Imi vin in cap tot felul de scenarii...e greu sa ma mentin pe linia de plutire, mi-e greu sa trag de toti si sa spunca stiu ca "totul va fi bine!" Trebuie sa ma adun, sa fiu langa fiica mea, langa sotul meu, langa toti ai mei, sa vin la aeroport fara sa imi sterg mereu ochii de lacrimi, mi-e greu sa dorm, sa mananc, mi-e greu sa mai fiu eu... 

Cel mai ciudat a fost cand am auzit-o pe fiica mea:" mama stie sa rada...de cand nu a mai zambit mama". Am simtit ca o sageata in inima... cu vocea acea de copil totul pare mai dureros, pentru ca are o sinceritate incontenstabila in voce...stie ca sufar, stie ca sunt trista si imi tot zice ca Vika ( mama ) se va face bine, ca si ei ii e dor sa o iubim pe Vika si ca ne vom duce curand la ea...curandul acesta nu va fi mai devreme de 30 decembrie...

E atat de greu sa-ti auzi mama epuizata, ca abia respira ( asa s-a intamplat zilele trecute ); a aflat ca are si astm...e greu sa nu-i mai aud glumele ei, rasul ei zilnic, chiar si atunci cand totul era negru in jur....ma uit pe telefon si sar in sus de bucurie cand vad mesaje de la ea! Ieri o data am vorbit cu ea la telefon, greu isi gasea aerul sa respire...e obosita, nu reuseste sa adoarma...

Nici eu nu prea dorm..azi-noapte cred ca am dormit maxim o ora..m-am ridicat la 4:30 din pat, m-am imbracat si am venit spre aeroport... nu ma simt obosita, ma simt neputincioasa, ma simt trista, mi--e greu sa ma adun, caut ceva frumos ca sa ma ajute sa zambesc, sa nu ma gandesc la situatia in sine...simt ca parca e prea mult pentru ea, pentru noi toti...parca e un boomerang...totul e aiurea...si parca e nesfarsit...e ca un labirint si astept sa vad luminita si sa iesim invingatori...finalul de an sa ne regaseasca impreuna, in brate, fericiti, plangand de fericirea de a ne revedea....

Imi pare rau ca poate pana acum nu i-am spus mamei mele mai des ca o iubesc, cat de mult tin la ea, cat de mult apreciez tot ce a facut pentru noi...am vazut doar acele lucruri care mi-au intunecat privirea...si nu am voie! Nu am voie sa-mi judec mama! Si eu sunt mama si imi dau seama ca e tragic ca cel drag sa faca acest lucru...mi-am propus sa nu o mai supar deloc...sa uitam tot ce ne-a facut uneori sa avem pareri in contradictoriu...viata e prea scurta, si chiar asa e de foarte multe ori, ca sa tinem in noi atatea resentimente, atata rautate... hai sa ne iubim cand se poate, intotdeauna, sa ne imbratisam tot timpul, sa radem, sa zambim, sa mutam muntii impreuna, sa ne facem viata frumoasa impreuna...

Sistemul, situatia actuala ne ingradeste atat de mult si ne facem sa fim extrem de singuri uneori, extrem de neajutorati, de egoisti, de tristi...

2020 sper sa-mi aduci un final frumos, sa rad, sa plang de bucurie si chiar daca te urasc, sa apuc sa te iubesc...