Stii, eu mereu ziceam: "avem timp! Iti promit ca o sa avem timp"...
si intr--o zi am constatat ca de fapt timpul e atat de scurt...ca e
chiar relativ...ca nu exista timp, nu exista maine sau nu exista peste 2
zile, exista doar azi...mereu am simtit in ultimul an ca trebuie sa fac
totul, pentru ca nu o sa mai am a doua sansa...ca azi trebuie sa ofer
fara motiv, ca azi trebuie sa sun, de 10 ori pe azi...ca maine poate voi
suna degeaba...a fost asa un sentiment atat de ciudat, de speriat...
Dupa
vizita la gradina mamei, cum ii spun eu, am mutit...chiar nu am mai
avut cuvinte sa scriu...parca cineva le--ai inchis iar in mine....nu
veneau, nu erau acolo, nu reuseam sa scriu cuvant langa cuvant...nici
macar doua, ce sa mai vorbim de o propozitie...am fost pusa la
tacere...am simtit foarte multe multa furie, suparare si maxima tristete
din nou...nu au disparut, dar am ajuns ca apoi sa nu ma mai vad nici
macar in oglinda, sa ma supar pe omul meu mic, cu care impartasesc
fiecare zi de 7 ani si 7 luni ( ieri ). Si doar cu ea, zi de zi,
orice...si in fiecare amintire din acesti ani, suntem doar noi doua...
Am
inteles ceva: ea a fost mereu pasul inainte, indiferent de situatie.
Inca sunt foarte trista, suparata si furioasa, e o combinatie intre
toate aceste trei...am gandurile si sufletul aici, la munca, la
tata...incerc sa fac sa-i fie bine la tata cat de cat bine...il aduc la
mine, ma vad cu el des, vorbim la telefon mult, vorbim asa cum nu am
vorbit niciodata...ne exprimam...pt el e ceva nou, pt ca eu pana acum nu
am auzit ce simte tata cu adevarat, si am deja 37 de ani...
E
greu fara mama si inca ma mai intreb de ce a renuntat, ce a fost de
fapt in sufletul ei, daca de fapt am stiut ce simte cu adevarat si daca
vreodat voi putea sa vorbesc cu ea ca si cum e mereu cu mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu