Sunt si eu in SuperBlog 2021!

 Luna septembrie e plina de suprize, una placuta e noua competitie de toamna SuperBlog 2021. Si ma bucur ca si anul acesta imi voi pune la "bataie" creatia si inspiratia. Evident, toate acompaniate de bucuria de a fi alaturi de ceilalti colegi competitori. :)

El care a aparut de nicaieri…poate nu intamplator…

 A trecut ceva vreme de cand nu am mai postat pe blog…de fapt a trecut multa vreme de cand nu am mai intrat pe blog…daca inainte venea asa de repede,acum nu a mai fost asa. Asta pentru ca am facut si eu un update la laptop,la windows,si eu,cea care mereu citeste totul inainte sa dea next,acum doar am dat “next,next” asa ca m-am trezit ca a trebuit reinstalat windows-ul. Nu notase un S.N… si tot am zis lasa ca o sa-mi fac timp sa-mi reinstalez programele,parca nu mi-a venit nimic asa de la sine….nici noua emisiunea radio,online. Azi parca a venit semnul!

Ma plimbam ca de obicei,de data aceasta pe la Iulus Parc si a trecut un “el” pe langa mine. Eram cu castile in urechi,trec multi ca “el” pe langa mine cu privirea indreptata spre mine…nu bag in seama…in ultima vreme d-ra din mine atrage multe priviri,fara sa vrea…asa se intampla. Mergeam ce mergeam,la un moment dat pe marginea lacului un domn pe iarba,ametit de alcool,cu aproape un picior in apa…asa ca “el” ma abordeaza din preocuparea pt d-l. Intre timp apare si tipa care facea ture,alergand. Se alatura si ea,incearca sa-l convinga pe d-l ca e in pericol. Pana la urma cu ajutor d-l ajunge mai departe de apa. D-ra care alerga isi continua ritmul,” el” ma abordeaza,ca m-a vazut de pe partea cealalta,ca nu a vrut sa ma abordeze din spate ca sa nu ma sperii. Ma intreaba daca am iesit sa ma plimb dupa munca. Ii spun ca nu si ca plimbarea ma relaxeaza,ca imi conectez castile si ca e modul meu de a rupe de tot,de a relaxa,de a uita de ganduri. Ii spun de spotify,povestim de muzica; era curios ce muzica ascult….ajungem sa povestim de festivaluri,de concerte,de blogul meu. Ajungem in drept spre intrarea in Iulius,imi spune ca el intra,ii las adresa blogului meu; ii spuneam ca acum este un campionat de blogging,ii spun inainte de asta cum am reusit sa am blogul,si ca imi place sa scriu ( ma intrebase ce imi mai place sa fac,pe langa muzica); ii mai spun ca tot nu am gasit momentul sa scriu si mai ales pt competitie. Intre timp mi-a spus ca si el are un blog,un site al lui,doar ca nu s-a tinut de scris. La final imi spune ca acesta e semnul ca trebuie sa scriu. :)

Si iata,ca am scris. :) Si poate daca a retinut domeniul sau denumirea blogului citeste acum ce am scris. :)

Ma bucur ca ai venit de nicaieri! :) 

...

 Unii, care au pierdut si ei pe cineva drag, spuneau ca o data cu trecerea timpului vei invata sa traiesti cu durerea, vei incerca sa-ti canalizezi durerea  facand lucruri care sa scoata ceva bun de acolo din suflet. La mine durerea nu s--a diminuat, inca o astept pe mama acasa. IMi fac griji pentru tata, imi dau seama cat de greu ii este si in masura in care pot il ajut. Il scot din inertie, ii fac cumparaturi, ii gatesc, desi si el stie, insa cum spune el "nu-mi vine..."

Imi doresc sa nu se piarda, sa traga de el, si sa nu cada de pe pod...si tot asta ii spun:" nu trebuie sa te dezlipesti de mine, trebuie sa spui ca poti..." Mi-e frica, mi-e teama, mi-e dor de mama...fac multe lucruri din inertie, nu reusesc sa ma bucur de prea multe...ma plimb foarte mult, imi gasesc tot timpul ceva de facut...nu prea pot sa mananc...simt un nod in stomac...mereu ma gandesc la mama...ma intreb daca a suferit, cat a durut-o, de ce a plecat asa Acolo SUS. De ce DUmnezeu mi-a luat-o in asemenea mod...ma termina aceste ganduri...nu exista zi sa nu ma gandesc la ea, sa nu plang, sa nu visez ca o strang iar in brate.....

Mi-a luat-o, dar amintirile sunt ale mele!

 M-am tot pornit sa scriu: ba de pe laptop ( mai rar), ba de pe telefon, nicicum nu am reusit sa-mi astampar lacrimile ca sa pot scrie ceva. Acum cred ca de oboseala nici nu mai tin cont. Insa e o oboseala care sa ma lase sa scriu, sa ma bucure sa scriu. Ma simt energica, desi de la 4:30 ( azi-noapte) sunt tot in miscare. Miscarea m-a facut sa merg mai departe, sa pot sa scap de frici, sa plang, sa ma exteriorizez, sa nu mai simt ca ma sufoc. Parca am redevenit eu acel titirez de acum 10 ani. Adevarul e ca si la fizic, sunt ca acum 20 de ani. Nu am tinut neaparat sa fie asa, s--a intamplat pur si simplu. Preferam sa fiu asa de bucurie, nu de suparare, de tristete. E greu fara mama...inca astept sa ma sune, inca cred ca e doar un vis urat si ca in curand ma va suna, ca ii voi auzi vocea. Cand trece pe langa mine vreo ambulanta cu girofarul pornit sau nu, o vad pe mama si instant imi vine sa sar in ambulanta sa o vad. Multe imi trec inca prin cap.

La o parte din intrebarile mele, au si venit raspunsurile mele. E drept: i le-am cerut Celui de Sus si mi-a dat raspunsuri acolo unde nu ma asteptam. Unele raspunsuri mi-au confirmat temerile mele si mi-au adancit suferintele, altele au facut lumina. Astept doar ca vinovatii sa plateasca, asa cum eu si milioane de familii platim cu maxima suferinta pentru mizeria cu pandemia, cu spitalele, cu totul. Sa-ti ia pe cineva drag si sa ti-l trimita acasa, fara viata, ca tu sa poti sa-l mai strangi macar o data in brate, mi se pare cea mai crunta pedeapsa. Eu sincer nu credeam ca asa ceva se va intampla in familia mea, ca eu voi trai asa ceva... niciodata nu mi-am inchipuit, nu m-am gandit... de altfel nu mi-am facut astfel de scenarii pentru ca nu credeam ca ar trebui...le-au facut altii pentru mine. Si le doresc sa traiesc nu tot, ci macar jumatate din ceea ce am simtit eu si simt...cata teama, frica, suferinta si durere... si sa nu uite ca si ei au familie, parinti, copii, frati sau poate se au doar pe ei si e de ajuns...doar atat! 

Ma uit pe cer si astept un sem de la mama...parca nu mai vine...parca uneori o simt asa in mine, in tot ceea ce fac, parca o vad pe ea. Ma uit la mainile mele si ii vad mainile ei. Ma uit la mine si ii vad bucuria ei de a se darui celorlati, candva... a fost candva demult pentru mine...doare si credeam ca ce am trait de mai bine de 7 ani, acea teama constanta de a o pierde, nu voi mai simti cel putin in urmatorii 20 de ani...ea s-a accentuat pe masura ce clepsidra epuiza acesti 7 ani si ceva...chiar vreo 9....parca era contra timp...

Simti ca sunt lucruri pe care le faci pentru cineva drag, e ceva inexplicabil, care te inspaimanta, te face sa tresari de frica si iti spui ca nu e trairea ta, ca nu se poate ca tocmai tie sa ti se intample asta..nu e drept...nu ai gresit, ai incercat mereu sa faci bine celorlalti, te-ai neglijat pe tine, te-ai daruit cu totul si iti dai seama ca nu a fost de ajuns...nu s-a legat ceva...ruptura aceea demult, s-a fisurat in mai multe parti si au fost atat de dese fisurile, incat finalul era inevitabil...

Ma gandesc la multe, trag concluzii, ma supar, ma intristez, imi spun ca nu are sens, ca trebuie sa uit, sa continui, sa fug si o fac doar ca trebuie, din inertie, fara o mare bucurie. Am bucurii, nu ma intelege gresit, doar ca ea, cea care ma bucura cu mesajele dimineata, cea care zambea mereu si ma intreb daca era real zambetul, nu mai e aici...cineva mi--a luat-o, insa cine mi-a luat-o nu-mi poate lua amintirile cu ea, acele frumoase...

...

 MI-e greu sa cred ca acum si in viitorul apropiat voi avea o conversatie cu mama fara sa o aud...pur si simplu incep cu.."draga mama..." si cam acolo ramane gandul,pentru ca lacrimile invadeaza tot si amutesc...

Tot zic ca poate maine ma voi trezi si ma va suna, poate ca maine cand ma trezesc voi constata ca a fost doar un joc urat, ca totul va reveni la acel normal...ca ea imi va zambi si chiar imi va spune:" papusa lui mama..." Numai cand ma gandesc la asta efectiv plang...Doamne de ce doare atat de tare? De ce a trebuit sa trec prin aceasta experienta cumplita? Cum voi invata sa traiesc cu aceasta durere fara sa uit ca trebuie sa si respir?

Indiferent care a fost lectia inceputa de anul trecut si continuata anul acesta, a fost mult, mult prea dura! Doamne ajuta-ma sa fiu tare, sa pot sa fiu puternica pentru a mea familie, pentru tatal meu! Ei au nevoie de mine, iar eu de mama...aveam atatea sa o intreb si acum, sa-i impartasesc tot felul de experiente culinare, de chestii faine facute de Nico, de bucuria din ochii ei, de incredibila sinceritate de care da dovada....de grija pe care i-o poarta lui tata.

E atat de interesant ca ea chiar o simte pe mama langa ea tot timpul...pur si simplu intr-o dimineata cand s-a trezit a zis:" tu, Vica tu mi-ai pus botoseii langa mine, stiai ca mie frig la picioare..." sau " Vica nu mai mai gadali la picioare". Pentru ea mama e mereu prezenta. Ea are ceva ce nici un adult nu are...are o bucurie pe care o simte vis-a-vis de mama si o simte mereu langa ea...ea vorbeste cu mama...ea mereu aprinde o lumanare pentru mama si pentru bunica mea...asa zice mereu...

Zilele trecute ii povesteam, cand a vazut multi oameni cu flori prin cimitir, ca e o sarbatoare a celor plecati Sus in Cer si ea a zis :" mami, nu! E o sarbatoare a ingerasilor! Vezi mami locurile acestea? Aici e un taram al ingerasilor si aici sunt doar ingerasi, aici nu sunt oameni morti!" Ce poti sa zici? Si nu, nu am vorbit despre acest subiect cu ea. Doar mama ii mai spunea cand Nico o intreba despre mama ei ( bunica mea) ca e plecata la ingerasi. Mama mereu zicea ca Nico e ingerasul ei drag si scump. Si acum ii aud vocea calda spunand:" Ingerasul drag si scump al lui Vica!"

Nico merge cu mare drag acasa la ai mei, se simte bine cu tata, ii place sa cerceteze toata casa, iar tata se bucura de prezenta ei. Mie in schimb mi-e tare greu cand merg acasa...simt asa o apasare de indata ce imi dau seama ca pe ea nu mai vine...dintr-odata simt ca nu mai pot respira si mi se face frica si un dor nebun! Nico in schimb simte bucurie, fericire, isi aminteste de toata jocurile cu mama, de prositoarele facute impreuna, de ce au mancat cu mama, tata...vorbeste cu bucurie si placere...cu siguranta ca ii e dor si ea, dar ea o zice cu o mare caldura...pentru ea mama e mereu acolo si eu cred ca ea chiar o simte si chiar cred ca mama e mereu cu ea... si tot asta imi doresc ca mama, de oriunde e, sa aiba grija de tata si sa fie cu el si sa-i dea forta!

Mi-e dor si inca doare tare...

 Mi-e atat de dor de mama...dorul acesta nu-si pierde din intensitate...mi-e dor si doare...e greu de imaginat cum cineva poate sa treaca peste o asemenea durere...stiu, va trebui sa traiesc cu ea toata viata... stiu, mama nu se mai intoarce inapoi fizic...cu siguranta ca e mereu langa mine, insa inca nu pot vorbi cu ea ca si cum nu ar mai fi...mi-e tare greu...privesc cerul si astept un semn de la ea...

Cel mai greu a fost de ziua tatalui meu...nu stim sa traim cu asa ceva, insa vom invata pentru ca nu avem de ales..pasi mici si vedem din aproape in aproape cum vom face. Nu te poate nimeni pregati pentru astfel de evenimente dureroase. E ca si cand devii mama, nici o scoala din lume nu te poate pregati pentru asta. Inveti din aproape in aproape, singur. Desigur, ai cateva idei trasate, insa cam atat. Restul vine rand pe rand. 

Nu am crezut niciodata ca la varsta aceasta nu o voi avea pe mama langa mine, ca nu ma va prinde 50 de ani si ea nu va fi aici...

Nu credeam ca nu vom bea o sampanie impreuna pt prima pensie a lui tata, de anul acesta.

NU pot sa vorbesc cu mama ca si cum ar fi aici. Nu pot sa deschid gura si sa-i zic ceva....pur si simplu tac, ma uit pe ce si astept un semn de la ea, dar nu pot sa vorbesc. Parca cineva mi-a inchis gura si parca nu iese nici un cuvant. Oricat m-as stradui nu merge.

Care o fi scopul?

 E atat de ciudat cand e liniste completa in jur, incat imi aud gandurile si chiar le vreau pe "mute". Parca vor sa ma invaluie in continuare in stare de "nod in gat" si "lipsa respiratie". Efectiv de multe ori asa simt cand mananc. Pur si simplu, acelasi nod in gat, aceeasi teama, frica. Doar ca nu mai e atat de intensa. Durerea e tot acolo si tot asa de puternica.

Ieri am fost cu tata la gradina lui mama. De fiecare data imi e atat de greu cand merg si mai greu cand vin de acolo...am zile cand chiar am impresia ca nu traiesc viata mea...e atat de ireal, incat ma opresc, inima se opreste, incep sa nu mai respir si apoi lacrimile curg de parca nu au inundat destul obrajii de atatea luni...

Pentru mine mama a fost pur si simplu sanctuarul vietii! Ea pe acel piedestal pe care si-ar fi dorit probabil sa o puna parintii ei... si totusi nu a fost de ajuns nici pt ea, nici pt trairile ei, nici pentru Cel de Sus.

Care e scopul pentru atata suferinta? Nu mai caut raspunsuri...nu mai vreau sa stiu mai multe decat stiu...insa nu inteleg cum unii pot trece atat de usor...nu o zic eu, o arata ei...ma mir ca nu am innebunit pana acum...probabil ca e nevoie de suferinta ca sa vezi cum sunt oamenii cu adevarat, ce apreciaza cu adevarat si sa inchei cu ei orice relatie, care pana acum mergea din inertie.

Cel mai mult imi fac probleme pentru tata, care chiar ca merge din inertie inainte...evindent ca ii e foarte greu: e chiar singur in casa, e acolo doar el...el cu televizorul, cu gandurile si amintirile din jur...peste 2 zile implineste 63 de ani. E prima aniversare fara mama... nu stiu cum sa fac sa-i usurez situatia...il aduc spre mine, o duc pe Nico la el, il implic...si totusi e pur si simplu legat de maini si de picioare...cu siguranta ca si el are aceleasi trairi ca mine, de altfel stiu, pt ca i-am pus eu ce simt, ce am simtit si a inceput si el sa-mi spuna ce simte si cum simte...

Ma gandeam sa-i cumpar un caine. Cineva care sa fie langa el fizic, cand nu pot eu...