Sunt bine,mama...

  Ce ciudata e viata aceasta si ce greu e uneori!

Dupa toata treaba cu mama,e ciudat cand dupa ce imi spune cum se simte,ca e obosita,cu medicamentele,ma intreaba eu cum sunt. Ce as putea sa spun? Mama,stii azi am fost nervoasa pe Nico pt comportamentul ei,am avut chef sa o iau la pas singura, nu am dormit bine, nu am chef de nimic. E o intrebare la care nu am decat raspunsul:” sunt bine,mama”.

De ceva vreme raspunsul meu e acelasi. De fapt intotdeauna a fost acelasi. Tot timpul am auzit doar cum se simt ceilalti,ce ii doare,cum dorm...etc. Pe mine cand m-a durut ceva si a trebuit tratat am actionat,cand a fost o durere ce nu are antibot, am ales caile mele sa o plang sau sa o scot din mine. Mereu mie mi-am zis,mereu eu gasit calea sa ma ridic si sa pasesc. Si au fost multe momente cand as fi vrut sa spun si sa aud un raspuns,fara sa fie” pai o fi bine? Ceilalti...”Probabil tot timpul au fost altii si nu eu...cumva deschizi gura si nu apuci sa zici nimic ca vine cineva de la coada si urla peste volumul vocii tale...Nu am vrut sa incarc pe nimeni cu trairile mele...am considerat ca eu am solutia,uneori imi lipsea imboldul...nu ma interesa ce ar fi zis altii,ma interesa ca ceilalti sa nu aiba grija mea,sa fie linistiti.Am considerat ca eu nu trebuie sa fiu o prioritate si cred ca am gresit...pentru ca eu nu m-am plans,am suferit singura,am plans singura... greselile si povarea erau ale mele. Cam asa am gandit...In momentul cand am inteles ca ma incarc cu tot si am renuntat rand pe rand la anumite persoane din viata mea,acele persoane s-au reintors in viata mea la un anumit interval de timp,fara sa fac eu ceva in acest sens. Si cand s-a intamplat asta a fost greu sa nu refulez prin cuvinte,trairi...nu ai cum...

Cum sa zic ca as fugi vreo 3 zile de acasa,undeva unde sa aud muzica,pasari,sa respir si sa imi aud bucuria trairilor?  Cine sa ma suplineasca? Am umerii foarte incarcati...pasesc si uneori zici ca e noroi pe oriunde calc si ma afund...o iau la fuga si mi-e frica sa nu alunec...daca o sa cad nu stiu daca e cineva in jur sa ma ridice... toti isi vad de ale lor... vor zice toti ca erau prea obositi,ocupati,si ca eu am uitat sa-mi iau cizmele de cauciuc...

Cum naiba inca nu am inteles ca oamenii nu se schimba?

Asa m-am saturat sa fiu prinsa la mijloc...

 

 

Prea multe credite acordate celorlati, prea putine mie... pentru ca asa sunt eu... dar in 2021 lucrurile se vor schimba... pentru ca eu am nevoie de mine... si asta e marea temere a tuturor, cand uneori mai spun acest lucru...momentan doar spun...2021 e un an sigur al deciziilor, unul de transare...nu e o amenintare, e doar ceva ce a fost amanat prea multa vreme....

Asa sunt eu...greu sa ma pun pe primul plan!

E Cineva Acolo Sus care ma aude?

Luna decembrie...

  12 decembrie...ai mei implinesc maine 39 de la casatoria civila, iar pitica mea face 7 ani si 4 luni. Luna decembrie e una plina pentru noi. Pe 14 decembrie era nascuta bunica mea, mama lui mama, pe 6 decembrie a fost ziua mea, iar pe 21 decembrie va fi ziua fratelui meu. Cand eram mici, luna decembrie ziceam noi ca e o luna plina de cadouri, cand bugetul se termina destul de repede, daca mai punem la socoteala ca de la ziua fratelui meu pana la Craciun sunt doar cateva zile. :)

E o luna frumoasa! Craciunul a fost si este in continuare cea mai frumoasa parte din an pentru mine! Cu tot ce s-a intamplat anul acesta cu noi toti, cu lumea intreaga, cu mine, cu mama mea, tot simt magia acea care ma face sa sper la minuni, la suprize frumoase, la clipe minunate, desprinse parca din basm...un basm al iernii, cand orice prinde contur. 

Magia in sine a Craciunului il face chiar si pe 2020 sa fie aproape normal. Oricum a fost unul care m-a dat peste cap din toate punctele de vedere. Tot ce-mi doresc de la 2021 este multa sanatate, liniste psihica, o traiectorie frumoasa a vietii, rabdare, incredere si sa ma suprinda frumos, asa cum nu au facut-o anii precedenti lui! Sa-l declar pe 2021 anul vietii mele, cel mai frumos! 

Sunt cumva acolo cu mana intinsa gata sa ating steaua norocoasa, ma ridic pe varfuri si simt ca mai am un pic... 

Gandindu-ma insa inca la 2020, vazand chiar aseara un bunic cu doi nepoti la plimbare, aducandu-mi aminte de momentul de aseara, cand fiica mea si-a cumparat din  banutii ei o pereche de ghetute si de bucuria acestui fapt, sunt dezamagita de faptul ca ea nu are parte de ce am avut eu... de plimbare cu bunicii la ceas de seara, de bucuria aceea de a primi fara motiv bani de la bunici. Nu primeam multi, putini, doar de la mama mamei mele. Era bucuria aceea ca aveai ceva al tau. Intotdeauna strangeam banutii cu fratele meu si tin minte ca de Craciun cumparam cadouri pentru toata familia. Nu era cine stie: gen un sapun, o pasta de barberit, chestii de genul, utile. Asa gandeam noi. Ne placea sa facem bucurii tuturor, si tocmai aducandu-mi aminte de acea perioada, ma intristeaza ca acest lucru nu se intampla si pentru fiica mea... ea e recompensata doar de sarbatorile mari si de ziua ei.... visam sa fie altfel...sa primeasca si de la bunici, nu doar de la parinti... si tocmai pentru ca stiu ce inseamna bucuria de a primi de la bunici... nu e vorba de suma, e vorba de acea bucurie unica, de a primi fara ocazii speciale....

Apropo de aceeasi tema, ma gandeam ca la fel va fi si cu fratele meu, relatia fiicei mele cu el... ea il iubeste mult, insa de cand cu actuala logodnica lucrurile sunt extrem de schimbate...e cam ca si fosta sotie, insa mai rau...macar cand era cu cealalata, Nico se vedea cu fratele meu mai des, mergeam la el, el si ea o mai suprindeau cu cate o plimbare, cu o mica atentie. Nico e copil, pentru ea nu pretul e important, ci gestul.  La inceputul relatiei cu noua logodnica, Nico era ca un catalizator pentru ei sau un mod de a nu se plictisi. In timp lucrurile s-au schimbat colosal... ne-am indepartat mult mai mult decat inainte...aproape ca nici nu mai vad vreun drum comun, nici macar comunal, nici macar o alee.

Cel mai rau e ca Nico va suferi din toata aceasta increngatura. Acum nu sufera, pentru ca ea se bucura de prezenta fiecaruia, atunci acestia vor, chiar si daca nu o suprind cu nimic.

Nu stiu, dar e dezamagitor pentru mine, stiind ca eu am primit, am daruit tuturor, chiar daca eram doar un copil si ar fi trebui doar sa primesc... ca era sora mamei mele, sotul acesteia, nu conta, toti primeau cate ceva de Craciun din partea mea... din banutii stransi de mine.. nu ma gandeam sa-mi cumpar mie, ci sa daruiesc... ei bine, Nico nici macar de ziua ei nu a primit nimic din partea lor...dar nimic... desi Nico cand mai ramanea la Turda la ai mei, mergea la ei in vizita si a prins mare drag de ei...

Acum Nico nu vede aceste lucruri, pentru ca noi, ca parinti, compensam toate aceste lucruri, ma refer la cadouri, la bani s.a.m.d

Nu stiu, e dezamagitor, si nu neaparat pentru ca ai asteptari, ci pentru ca stii tu ce ai facut, ce ai face si ce faci pentru ei...

Nu degeaba se zice ca dezamagirile vin de unde te astepti mai putin...nu e un repros, ci doar o stare a mea, care nu-mi da pace si nu am cum sa spun nimanui dintre cei nominalizati, pentru ca nu ar intelege, ar lua-o doar ca un repros si atat, nu ar intelege esenta din spatele acestei concluzii...

 

 

 

Simplitatea vietii

 Doamne cat e de minunat sa te poti bucura de lucrurile simple si banale,nu doar sa te bucuri de ele,ci sa le poti face cand vrei tu!

Cat e de bine sa poti sa-l imbratisezi pe cel drag,sa-i spui ca il iubesti,sa-l strangi in brate sau sa-l suni cand simti ca inima il cheama!

Cat e de minunat sa te poti odihni,sa dormi ca un bursuc,sa ai un somn odihnitor,sa te plimbi cand simti nevoia,sa desfaci o bere sau un vin si sa le savurezi,fara sa trezesti demonii din tine!

Cat e de bine sa savurezi un fel de mancare preferat in mijlocul patului,savurand un serial!

Cat e de minunat sa te simti linistit,sa razi fara sa citesti ceva amuzant,sa plangi de bucurie,de furie sau de teama si sa nu fie nevoie sa spui de ce au luat-o lacrimile la vale!

Cat e de bine sa tragi o pereche de blugi pe tine,oricare vrei tu si sa cobori din bloc,sa suni pe cine vrei tu si sa accepte invitatia ta de a va vedea,fara sa se uite la ora sau sa invoce tot felul de motive pentru care ar declina propunerea ta!

Cat e de bine sa fii tu bine cu tine! Unde e binele acesta din lucrurile simple? 

Cat e se bine sa scrii un sms sau un mesaj oriunde fara sa te gandesti de 5000 de ori la intonatie,la semne de punctuatie,la corectitudine si la intelesul cuvintelor! Sa scrii pur si simplu,sa suni,sa nu-ti iei dictionarul cu tine inainte de conversatie,sa nu-ti pese de ce va crede interlocutorul! Sa spui un “te iubesc” pentru ca asta ti-a venit acum,fara sa astepti inapoi acelasi mesaj sau sa-ti fie teama de reactia celuilalt. Pana la urma sentimentele sunt ale tale si ele trebuie exprimate in cel mai simplu mod cu putina!

Sa simti ca sarea si piperul sunt de ajuns pentru a da gust unei fripturi,sa fii convins ca langa ar merge perfect o banala salata sau un banal morcov fiert. 

Viata e simpla,noi o complicam de multe ori,pentru ca mereu ne intrebam ce si cum,cand si de ce,pentru ca facem ce trebuie,nu ce vrem si ce simtim,pentru ca ne ghidam dupa totul felul de modele de viata,pentru ca fie suntem superficiali,fie prea implicati,fie interpretam totul,fie nu vedem esenta si nu apreciem calitatea si puritatea sentimentelor.

Oare cand revine totul la un anume normal?

 Savurez o cafea, am facut o baie fierbinte, fiica mea e la scoala online, de dimineata mi-am terminat organizarea prin casa, am avut timp si de un episod din grey's si  acum admir claritatea de afara...o claritate care parca incepe sa se regaseasca si in gandirea mea...e clar ca trebuie sa merg mai departe, sa tin capul sus, sa o ajut si pe mama la acest capitol si pe tata, ca mi se pare ca el a cazut cel mai mult...el e uneori extrem de prapastios si e enervant pentru mine sa ma lupt si friciile lui. E enervant ca parca le trezeste si pe ale mele. 

Chiar in ziua cand a primit mama confirmarea meliomului multiplu si am vorbit cu tata la telefon, am simtit o cadere de la cer la pamant a psihicului tatalui meu. M-am imbracat rapid si am mers la el; mama era deja la tratament. Era cam pierdut, insa pe parcurs ce povesteam cu el simteam o descretire, o intelegere a faptului ca "nu e singur", si ca intotdeauna vom trece peste tot impreuna si ca nu ne vom lasa. Nu ne-am lasat niciodata, chiar si atunci cand viata noastra era extrem de ciudata, de grea. 

Stiu, am familia mea, am copilul meu, insa mereu o parte din mine va fi acasa la ai mei. Nu ma voi putea rupe niciodata si nici nu voi putea sa fiu concentrata doar intr-o parte. Asa sunt eu, asa voi fi si asta ma defineste. Nu cred ca vreau sa schimb ceva. Si daca as incerca sa fac acest lucru, tot nu as putea. Am incercat de mai multe ori, dar asa sunt eu. Poate daca ma mai nasc o data voi putea sa-mi schimb acest aspect. 

O sa mai treaca un timp cand imi voi ridica capul din pamant, cand nu voi mai simti noduri in stomac, cand poate voi accepta situatia cu totul. 

Uneori as vrea sa ma pun in pat, sa dorm si cand ma trezesc sa fie totul schimbat... mi-e dor de linistea mea, de bucuria mea, de momentele cand simteam doar fericire, bucurie si cand abia asteptam fiecare moment...mi-e dor de libertatea mea...

M-am saturat si de scoala asta online, de temele zilnice...vreau sa evadez, sa nu ma gandesc la nimic, sa zambesc, sa rad cu pofta.

Ieri a fost asa de frumos afara, incat m-am plimbat 2 ore. M-as fi plimbat si mai mult, insa deja incepeam sa resimt frigul, desi eram imbracata gros.

Ma bucur ca maine voi fi toata ziua la aeroport. Plec la 5 dimineata si ma voi reintoarce acasa pe la 18. Voi avea timp de gandurile mele,ma voi rupe de normalitatea asta zilnica, care a ajuns sa ma erodeze uneori...

 

 

Nu e usor...oare unde sunt?

Dupa o perioada de banuiri,evident toate cu baza medicala,am aflat azi ce e cu mama. Se numeste mielom multiplu. E ceva care i-a mai fost mentionat de alti medici,acum dupa un alt set de analize,diagnosticul a fost confirmat,dupa o noua vizita la hematologie.

E greu,cel greu sa constientizezi ce ai,sa-ti dai seama ca e ceva cu ce trebuie sa traiesti,ca nu mai ai acelasi ritm. E greu pentru toti...cel mai greu e sa tinem capul sus... sa privim in sus si sa nu cadem fara sa luptam...

Totul e o lupta interioara,e o lupta a tuturor... trebuie sa accepti ca o perioada vei avea un alt ritm,dar nu inseamna ca asa va fi tot timpul. O sa-ti revii,dar e nevoie de timp. Uneori cel mai greu e sa lupti cu trairile proprii...

Cel mai greu imi e sa plang...m-as urca in primul autobuz si m-as opri la capat de linie...problema e ca nu o pot face singura de multe ori...atat de multe intrebari...nici macar in baie nu pot plange singura... de ce plangi,mami? Am o problema la ochi...dar cat sa tina problema? Ca nici macar astia de 7 ani nu te cred.... nu e greu,e imposibil uneori...si totusi eu sunt mereu omul care da tonul la tonusul pozitiv, asa ca oricat de greu mi-e nu ma las si nu-i las nici pe cei din jur. E o lupta pe lunga durata, dificila, dar impreuna vom trece peste tot.

Cel mai mult am invatat sa apreciez fiecare moment. Poate de aceea uneori traiesc cu intensitate maxima orice oportunitate. De altfel, fac acest lucru de multa vreme, insa acum parca mi-am reamintit sa fac acest lucru... 

One in a lifetime?

  Sunt lucruri pe care ti le doresti mult de tot, atat de mult, incat nu renunti la ele nici macar atunci cand e aproape imposibil. E ceva departe de rational, e ceva care te face sa simti ca va veni momentul, nu stii cand... doar il astepti... si cand vine momentul nu stii ce sa faci... te intrebi daca e chiar real, daca nu e cumva o iluzie pe care ti-ai creat-o dupa ce te-ai gandit mult la ea...te sperii...te fastacesti ca un adolescent... te arunci cu inima inainte, rationalul te trage inapoi. Cumva vine sa te intrebe cat e real din ce se intampla sau daca nu e ceva mai mult decat ceea ce pare... vrei, nu vrei... nu stii cum te va influenta, afecta...e o dorinta, o vrei implinita, dar nu stii daca iti va aduce cu adevarat  bucurie pe termen lung... e acea dorinta care iti taie respiratia, care te face sa tremuri, care te face sa zbori, care iti aduce nod in stomac, care te trezeste noaptea din somn... nu vrei sa o pierzi, insa nici nu stii cum sa te bucuri de ea, sa te bucuri de ea sau sa o lasi sa treaca pe langa tine...esti ditamai adultul si te bucuri ca un copil atunci cand vede bradul de Craciun... traiesti tot felul de trairi in antiteza.... ai vrea sa stii ce sa faci... lasi impulsul sa te ghideze sau lasi rationalul sa vina in ajutorul tau? Daca e ceva "one in a lifetime?" Nu ai de unde sa stii... poate nici nu vrei sa stii...vrei sa stii doar cum sa reactionezi, cum sa te comporti, ca sa nu dai in ridicol. Poate ce vezi tu, nu e ceea ce pare sau poate ceea ce vezi tu e doar o parte din intregul real. Incerci sau stai cuminte la cutia ta si iti vezi ca acum de drumul tau? Stii cum e...sunt multe pe care nu le poti controla, pe care le-ai controlat, care poate te-au facut sa fii omul de acum, care te-au facut sa regreti ca nu mai regasesti fericirea cea simpla... e cea care te-a facut probabil sa pari ridicol uneori, sa nu-ti pese de nimic, sa zburzi cu inima in inaltul cerului si sa te simti bine cu tine!

Pana la urma timpul trece, ne ingradim sau suntem ingraditi, si sunt sanse putine ca sa vina din nou acea oportunitate. Totusi cand esti patit nu mai lasi chiar asa garda jos fara sa-ti pui mii si mii de intrebari. Te ajuta, nu te ajuta? Nu stii, dar e ceva firesc....e in firea ta si asta te defineste cine esti.

Ai asteptat sa se intample "acum". NU s-a intamplat, nu s-a intamplat nici maine, nici peste 30 de zile, dar se intampla acum, un acum ce a durat mult, dar un acum care te ingradeste, fara sa vrei. Ce sa fie?

Peste 2 zile e ziua mea de nastere, asa ca: La multi ani, mie!😍 Curaj, pitico!

Nimic schimbat...din pacate...

 

 Ieri a fost ziua de nume a fratelui meu. Aceeasi poveste de ani de zile....am crezut ca acum ceva se va schimba....nu a inteles nimic...i-am trimis sms pentru ziua numelui... am crezut ca va zice:” hai tu sora’mea la o cafea,la mine!” Nu in oras,unde ar fi dat bani....nimic... cum era sa zic:” ba,hai ca vin sa dai o cafea la tine?”

Vineri seara am dus-o pe pitica la ai mei. Si-a dorit si am zis ca ii va prinde si mamei mele sa se rupa acum de ce se intampla cu sanatatea ei...am mers cu frate’mio...am zis ca va fi un moment bun sa povestim. I-am zis ca ma bucur ca suntem aproape,ca suntem in acelasi oras,ca e minunat ca ne putem imbratisa cand vrem noi....a inteles ceva? Nu...clar ca nu... el e tot in lumea lui cu o alta care e la fel ca fosta....fugim de casa,de familie... 

Haine,cumparaturi,socializare...atat! Ma gandeam asa la mama,cat de mult sufera pe tema aceasta... tata cu Nico discutau de mate,teme...il vedeam pe tata cum se bucura. Mama era topita de moment...

Bai,da spune ca nu vrei copii,si vrei alta viata,nu are sens sa creezi tot felul de iluzii...nu se supara nimeni....e viata ta! Tu decizi! Dar hai sa nu cream altceva de ceea ce nu e...

Pe cand am zis ca lucrurile merg pe fagas bun...

 

 

Cel mai mult sufar pt mama,in aceasta situatie...sunt si eu mama si stiu cat e de greu....sincer,acesta e unul din motivele pentru care nu voi face niciodata inca un copil! Dar niciodata!