Gandurile mele zboara spre ziua de maine, cand, in principiu analizele de sange ale mamei sunt gata, iar medicul hematolog ii va da un tratament care o va repune pe picioare.
Ieri cand m-am trezit era asa de frumos afara. Ningea, totul in jur era alb. Ne-am urcat in masina si am plecat spre mama, la Turda. Abia asteptam sa o strang in brate, sa-i spun cat de mult o iubesc, cat de mult mi-a lipsit! Doamne cat de mult a imbatranit in aceste doua saptamani de cand nu am mai vazut-o... se misca cu incetinitorul, incearca sa mareasca pasul,dar inca organismul ei e prea obosit. Dar stiu ca e nevoie de timp.
Si eu sunt obosita,sunt gandita, caut sa ma rup de cotidian,incerc sa accept realitatea, insa mi-e dor de totul asa cum era. Ma bucur insa ca mama e langa mine, ca va fi langa mine si ca pe 6 decembrie ne vom intalni cu totii si ne vom bucura ca suntem unii langa altii.
Am uneori momente cand explodez, cand parca as vrea sa evadez, cand nu pot sa dorm, cand caut acel ceva care sa ma faca sa tresar de bine, de emotie pozitiva. Ma motivez zilnic, caut motivele bune ca sa tin capul sus. Ii apreciez mult pe oamenii care se pot desprinde, care nu lasa garda jos, care nu se sperie, care indiferent de situatie nu se lasa de tot. Si eu privesc spre Cer si am conversatia mea cu Dumnezeu.
Imi face placere sa-mi pun castile in urechi si sa ma plimb. Mai rar am reusit sa fac acest lucru de una singura. Ma ajuta sa scriu. O fac cand pot. Ma ajuta sa ma linistesc, sa ma rup, sa ma bucur eu cu mine de mine.
Uneori nu e usor sa vezi ca datele din viata ta s-au schimbat. E greu sa accepti ca timpul trece, ca lasa urme, ca obosim, chiar daca nu ne lasam. E greu sa gasesti echilibrul pierdut sau sa gasesti alte chei de echilibrare.
Cred ca imi lipsesc nebuniile din viata mea, imi lipsesc momentele de "eu cu mine" la propriu. Imi lipsesc momentele de evadare, ca sa ma reincarc. Cred ca am incercat sa le adaptez si nu sunt sigura ca am reusit in totalitate. Eu singura trebuie sa ma echilibrez. Uneori imi vine sa imi pun castile in urechi si sa merg undeva departe, pe cel mai intalt munte, sa ma bucur de liniste sa gasesc linistea, sa simt implinirea totala, sa simt ca inima imi tresare de bucurie, nu de teama, de spaima, sa simt fluturi in stomac si nu un stomac strans, pietrificat.
Trairile proprii, temerile trebuie sa le ascund si probabil ca uneori acestea s-au strans si ca erodeaza, in pofida zambetelor care pleaca de la mine. Chiar si cei mai puternici oameni, si nu ma numar printre ei, au momentele lor de teama. Nu cred ca e vorba de esec sau poate e vorba de perfectiune. Poate e vorba de cliseul: viata perfecta. Exista viata mea, a ta. Fiecare e perfecta pentru fiecare dintre noi sau pur si simplu e doar o viata pe caer am cosmetizat-o ca sa ni se para perfecta.
Le ai pe toate si uneori parca nu ai nimic? Am simtit-o si eu de multe ori. Si nu as avea motive, dar pot eu sa ma opun anumitor trairi? As putea doar sa le las sa nu ma influenteze, sa nu ma inchida in lumea intunericului. As putea sa vad norii, dar sa nu-i las sa-mi fure soarele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu