Mi-e usor sa scriu acum cand am trecut podul. Mi-a fost greu cand eram pe primele leaturi ale podului. Acesta se legana si pe cand simteam ca am trecut de jumatatea lui,ma arunca din nou la punctul de plecare. Trageam de mine si nu reuseam sa inaintez mai mult de jumatate. Simteam o teama continua ce nu ma lasa sa respir. Incercam sa privesc in sus,insa mintea mea vedea doar golul de sub picioare.
Uneori reuseam sa vad Soarele,il simteam,dar norii ii luau repede locul,iar mintea mea era din nou controlata de frica. De pe margine erau doar voci care ma incurajau pe jumatate spre reusita: faceam 2 pasi inainte si 3 inapoi. Imi luam avant,dar nu putea respira de multe ori.
Incercam din nou sa ma motivez singura sj apoi corul de voci ma trimiteau din nou spre regres. Erau voci reale,aceleasi voci de ani de zile pe care le-am ascultat si care m-au facut sa plang,sa sufar,sa cred ca poate e doar vina mea... poate pentru ca totusi eram eu de vina: pentru ca le ascultam,pentru ca am considerat ca ei merita mai mult,pentru ca eu merit mai mult din partea lor. Mi-a fost greu sa accept in cele din urma ca egoismul ii carcateriza si ca de fapt conta doar ca eu sa nu reusesc sau ca ei sa nu piarda.
Aceleasi voci care m-au facut sa cred prin vorbele si atitudinea lor ca nu sunt asa de buna cum cred sau chiar e! Aceleasi voci care nu au tinut cont ca nu de ajuns sa spuna ca “sunt langa mine” si sa demonstreze contrariul.
Am tras de mine,am cautat tot felul de artificii false ca sa nu vad adevarul,ca sa rad,ca sa merg mai departe. Pana la urma am obosit si asa ca m-am simtit captiva in propria viata; ma priveam in oglinda si nu ma vedeam pe mine,nu ma regaseam. Ma rugam sa fie un vis urat,iar cand ma trezesc dimineata sa zambesc larg si sincer!
Degeaba,nu am reusit! Ma adanceam mai tare in amarul vietii mele si nu ma ajutau nici criticile si nici intr-un caz aceleasi experiente. Cautam ceva de care sa ma agat,ca sa reusesc sa trec podul de jumtate. Parca nu ajungeam la nici o creanga. Era tot mai sus,iar eu tot maj obosita sa sar pana la ea Ajutorul nu venea de nicaieri,pentru ca oricat il ceream,nimeni nu avea urechi pt mine.
Imi doream sa cred ca visez,sa ma trezesc dimineata si sa zambesc uitandu-ma la mine,in oglinda.
Mi-au trebuit vreo 6 luni! Solutia era la mjne si ma bucur ca am redescoperit-o! A fost greu,foarte greu,insa pare ca nu mi-a fost imposibil!
E atat de bine sa-mi fie bine cu mine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu